Ţara în pradă

„Să nu acuzi pe nimeni, de parcă ar fi ţara în pradă, şi să dai din banii mulţimii, strânşi ca taxe, fuga-fuguţa“

Astăzi, sintagma apare în vorbire mai ales ca termen de comparaţie faţă de o situaţie neplăcută, dar care nu trebuie exagerată: „Mai încet, s-o luăm uşurel, să vedem cum stau lucrurile, că doar nu-i ţara în pradă!“.

Iată câteva texte de pe bloguri, în care formula este prezentă sub semnul evocării unei eventualităţi deosebit de grave; în legătură cu situaţia românilor din Spania: „Autorităţile noastre… greu de zis că reprezintă… pe cetăţenii săi aflaţi în această ţară ce ne oferă un adăpost, de parcă era ţara în pradă când plecarăm de acolo... Sau nu era?“; şi, tot aşa, în legătură cu absenţa actului de justiţie: „Să nu acuzi pe nimeni, de parcă ar fi ţara în pradă, şi să dai din banii mulţimii, strânşi ca taxe, fuga-fuguţa“.

Contextele citate ne dirijează, firesc, spre ideea de anarhie, de lipsa posibilităţii de a ţine lucrurile sub control, dar merită subliniat faptul că expresia nu este una „imaginară“, ci porneşte de la situaţii reale, din istoria ţărilor româneşti, ce cădeau victimă incursiunilor de jaf ale unor armate străine, de obicei ale năvălitorilor tătari. Iată o descriere din Letopiseţul lui Grigore Ureche, intitulată De prada tătarilor: „Iară dacă au pierit Ion-Vodă, tătarii s-au lăsat în pradă piste toată ţara, de au robit, de n-au fost niciodată mai mare pustietate în ţară decât atuncea“.

Se iveau însă şi alte situaţii, una înfăţişată de Ion Neculce, în legătură cu ocuparea tronului Moldovei de Dumitraşcu-Vodă (Cantacuzino), cu ajutorul unei oşti de 20.000 de tătari, „încartiruiţi“ pe timp de iarnă prin sate, pentru a-l proteja de un eventual atac al „leşilor“ (# polonezi), ceea ce a însemnat o adevărată calamitate pentru localnici, aceşti „oaspeţi“ fiind descrişi de cronicar „ca lupii într-o turmă de oi“, căci „mâncat-au tot, şi pâne, şi dobitoc, şi-au jăcuit tot păn-la un cap de aţă“. Iată şi caracterizarea hotărârii domnitorului: „Cum s-au îndurat a da ţara în pradă, fără nice o nevoie! Numai pentru frica cea blăstămăţască şi chevernisala lui au socotit de au iernat tătarii în ţară păn-în primăvară!“.

În sfârşit, culmea o reprezenta „lăsatul ţării în pradă“ drept plată pentru ajutorul dat în unele conflicte militare; a fost consemnat faptul că Nicolae Mavrocordat, în 1716, în timpul războiului austro-turc, apelând tot la sprijinul tătarilor, i-a lăsat să prade moşiile boierilor pentru că nu avea cu ce să îi plătească!

Aşadar, expresia a numit, iniţial, un adevărat cataclism social şi economic, amintire destul de vag păstrată până astăzi pentru a imagina haosul şi domnia bunului-plac, dar expresivitatea îi asigură apariţia în caracterizări actuale de tipul „Ţara în pradă sau după noi potopul“ (titlu de articol al lui Liviu Antonesei), sau „Ţara ca o pradă“ (titlu de pe blogul lui Radu Tudor; 1 noiembrie 2007), în care recunoaştem, ca şi în cazul „Istoria ca pradă“ (titlu al unui editorial din „Revista 22“, semnat de Rodica Palade), parafrazarea titlului unei cărţi a lui Marin Preda, „Viaţa ca o pradă“.

Cât despre enunţul de la începutul articolului, „că doar nu-i ţara în pradă!“, să ne amintim de „perechea“ lui, „că doar nu dau tătarii!“ (sau… turcii!), tot ca expresie, folosită acum, pentru a domoli o grabă mai mult sau mai puţin motivată.

Dar cele două situaţii erau, iniţial, asociate în mod sinistru.