Tatăl și fiul

Era o zi de august. Nu cunoșteam pe nimeni în orașul acela. Am pornit într-o scurtă plimbare prin cartierul din preajma hotelului unde eram cazat. Începuse să se întunece. M-am așezat pe o bancă din fața unui bloc cu doar câteva etaje. Se auzeau niște voci într-un balcon de deasupra. Și clinchet de tacâmuri. Cei care vorbeau, un bărbat și un copil, tată și fiu, cel mai probabil, luau masa de seară, la lumina stelelor, de care se aflau mai aproape decât mine.

Nu știu dacă, întorcând capul, puteam să-i văd. Se înnoptase de-a binelea. Le vedeam însă vocile, fără să trag cu urechea, și asta îmi era de ajuns. Nu vorbeau foarte tare. Însă atât de clar încât pricepeam tot ce spun.

Și zici că acolo sus, unde se văd stelele luminând, se află Dumnezeu?, întreabă fiul.

Și acolo, răspunde tatăl. Cum și acolo?, îl privește copilul mirat. Dumnezeu e peste tot, se grăbește bărbatul să-i risipească mirarea. Adică și la masa la care stăm noi?

Da. Și în fața blocului nostru? Și. Și pe banca de pe trotuar?

Cum să fiu eu Dumnezeu?, mă gândesc să strig, speriat de întrebarea copilului.

Înțeleg însă imediat că nu se referea la mine. Nici nu mă observaseră. Mă ferea întunericul de privirile lor.

Da, și acolo, îi răspunde tatăl cu întârziere. Ce-ai zice însă, a continuat el, dacă am vorbi totuși despre altceva. Numai să nu te superi, spune copilul. Să mă supăr? De ce? Fiindcă vreau să vorbim despre tine. Despre mine? De ce nu? Te ascult. Voiam de fapt să te rog ceva. Sigur. Abia aștept să aud ce. Un singur lucru, de fapt. Spune! Să nu pleci niciodată de lângă mine, așa cum a plecat mama. Cum să plec?, se întristează tatăl brusc. Și nu mai plânge, te rog. Nici mama n-a plecat. Doar că s-a făcut stea. Uite-o colo sus pe cer. Tocmai se uită la tine.

Fiul se ridică în picioare și începe să-și fluture mâinile deasupra capului.

 Zice cu vocea gâtuită de emoție: Sunt aici, mamă, mă vezi?

Simt că începe să mi se facă frig. Îmi dau dintr-o dată seama că sunt într-o țară străină și că nu cunosc o iotă din limba în care tatăl conversează cu fiul. Cum de înțeleg, atunci, ce spun? Oare, înțeleg, sau doar mi se pare?

Plec singur în noapte, rugându-L în gând pe Dumnezeu, despre care și eu cred la fel, că este peste tot, s-o întoarcă din stea pe mama din închipuirea mea și s-o așeze la masă cu cei doi.

P.S. Dedic rândurile de mai sus, ce sunt inspirate de o întâmplare reală, lui Silviu și Tudor, cei doi fii ai mei, care s-au mai îndepărtat cu un an de copilărie, la începutul acestei toamne.