Un Om în mulţime

Când se adună în mulţimi, oamenii reacţionează de obicei cu totul diferit faţă de momentele în care sunt singuri. Istoria a consemnat nenumărate acte de eroism venite din partea unor oameni aparent simpli, dar care s-au lăsat inspiraţi de emulaţia creată în mulţime. În acelaşi timp, fapte abominabile au fost săvârşite sub influenţa de nestăpânit a maselor de oameni.

Acelaşi lucru, dar la o scară mult mai redusă şi nu de puţine ori cu note de umor, poate fi constatat ori de câte ori privim imagini filmate cu ocazia unui protest sau a unei greve izbucnite spontan. Oamenii strigă, agită pancarte, vociferează, par gata să răstoarne lumea, dar când un reporter îi întreabă ce urmăresc cu protestul lor, deodată coboară într-o altă lume, care pare să-i fi luat prin surprindere. Protestul, care cu puţin timp în urmă părea perfect justificat, devine brusc o manifestare impersonală al cărei principal iniţiator şi responsabil este mulţimea - un construct mental care poate împinge deopotrivă la eroism sau la crimă.

În ultimul secol au fost formulate mai multe teorii asupra psihologiei mulţimilor, ca fenomen definitoriu pentru întreaga istorie a umanităţii. Majoritatea definesc acest concept din prisma variaţiei modelelor de gândire şi a patternurilor comportamentale, între o persoană şi mulţimea la care aceasta aderă benevol şi cu care se identifică. O parte din aceste teorii se concentrează asupra modalităţilor în care, conştient sau subconştient, indivizii se aliniază la mentalitatea specifică unei mulţimi.

Dincolo de accentele specifice şi contribuţiile fiecărei teorii, se impune ca o evidenţă faptul că psihologia mulţimilor este un fenomen general uman, care doar în ultimele secole a fost abordat în mod ştiinţific şi asupra căruia încă nu s-au formulat concluzii definitive. Din această perspectivă, putem analiza fiecare eveniment important din istoria umanităţii, ţinând cont de imensul aport al maselor care au mobilizat într-un sens sau altul individualităţile umane din respectiva epocă.

Nu de puţine ori, Părinţii Bisericii schiţează o paralelă între entuziasmul mulţimilor de evrei care aclamau intrarea Domnului Hristos în Ierusalim şi entuziasmul aceloraşi mulţimi care doar câteva zile mai târziu aveau să strige frenetic „Ia-l, ia-l, răstigneşte-L!“. Dacă avem în vedere speranţele mesianice care mobilizau mentalul colectiv al poporului evreu, putem înţelege sensul ovaţiilor pline de înflăcărare, cu care ierusalimitenii L-au întâmpinat pe Fiul Omului în cetatea lor. În El îşi puneau marea nădejde de a-i uni contra ocupanţilor romani şi de a readuce poporul evreu la gloria care apusese cu multe secole în urmă. Probabil că auziseră şi de criticile pe care Iisus obişnuia sa le aducă fariseilor şi învăţătorilor de lege, dar, în acel moment de efuziune generală, nu mai conta: mulţimea Îl aclama pe Fiul lui David, şi fiecare evreu simţea nevoia de a deveni solidar cu acest torent de entuziasm.

La doar câteva zile, Iisus avea să fie prins şi judecat de către bătrânii poporului. Nu a dus la îndeplinire iluziile politice ale compatrioţilor săi, nici nu şi-a folosit influenţa pentru a ridica poporul împotriva ocupanţilor romani. Dimpotrivă, El propovăduia o altă împărăţie - a cerurilor -, un Dumnezeu Care este Tată al tuturor oamenilor şi o morală a iertării şi reconcilierii.

Cu astfel de idealuri dărâmate, şi influenţaţi de pricepuţii lideri politico-religioşi, aceiaşi oameni simpli aveau să participe, peste puţin timp, la o altă adunare în centrul căreia se afla tot Învăţătorul Iisus. Numai că de această dată nu pentru a-L ovaţiona, ci pentru a întări decizia Sinedriului şi a unui tribunal roman improvizat de a-L condamna la moarte pe Cel Care Se numea pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.

În tot acest timp, au fost şi evrei care au privit lucrurile mai distant, judecându-le pe îndelete. Sfintele Evanghelii menţionează prezenţa unui fariseu înţelept şi discret, care probabil că a asistat atât la momentul Intrării Mântuitorului în Ierusalim, cât şi la pronunţarea publică a sentinţei Sale, dar care şi-a păstrat cumpătul şi a acţionat în consecinţă: Iosif din Arimateea. Cât timp Iisus era în viaţă, L-a abordat direct, dezvăluindu-I frământările sale sufleteşti şi ascultându-L cu luare aminte. După ce Învăţătorul a fost răstignit, cu acelaşi echilibru interior nu s-a lăsat descumpănit, ci şi-a pus în joc întreaga reputaţie mergând direct la autorităţile romane şi cerând trupul Domnului pentru îngropare.

Înţeleptul Iosif ar putea fi privit ca un model, o paradigmă pentru omul atras permanent de tăvălugul necruţător al mulţimilor care desfiinţează individualitatea şi dreapta chibzuinţă şi care impun supremaţia valului şi a mentalului comun. Oricine simte că merită mai mult decât a fi un simplu pion neputincios într-o mulţime amorfă şi animată de impulsuri necontrolate, şi-l poate lua ca model şi patron pe Sfântul Iosif.