„Un trandafir învaţă matematică“

Ce este contradictoriu în această sintagmă: „un trandafir învaţă matematică“? Rigoarea matematicii faţă de delicateţea florii sau concreteţea plantei faţă de abstracţia pe care o presupune ştiinţa? Cineva ar putea spune că nu ar avea ce căuta trandafirul lângă matematică. Iar altcineva ar spune că da: este vorba despre poetul şi criticul literar Gheorghe Grigurcu, al cărui volum de debut în poezie, apărut la Editura pentru literatură, în 1968, se numeşte chiar aşa: „Un trandafir învaţă matematică“.

Poemul care dă titlul volumului arată zona unde este posibilă învăţarea: zona în care codrul îşi explică umbrele. Poetul ne dezvăluie că atitudinea noastră de spectatori ai acestei experienţe este uimirea.

Nu voi rămâne în zona de explicare a umbrelor, dar încerc să îmi explic atitudinea de uimire a celor care privesc cu suspiciune poate, sau chiar cu neîncredere, alăturarea sensibilităţii de inteligenţă. Departe de a fi opuse, trandafirul şi matematica vorbesc despre un ideal de frumuseţe. Şi poate că, uneori, delicata floare, sub ploile de piatră ale unei lumi care îi pun în pericol identitatea, priveşte spre matematică, ştiinţă caracterizată prin lipsa sentimentului trecerii şi al căderii.

Nu voi insista pe această idee, mă voi opri asupra unor poeţi care se pare că au învăţat matematică (adică idealul frumuseţii imuabile), şi anume: Marin Sorescu, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu. Aceşti poeţi au scris poeme despre cerc - simbol al perfecţiunii. Iată cum matematica, poezia şi sacrul se întâlnesc.

Când trece prin Bulzeşti -satul lui Marin Sorescu -, Dumnezeu se face cerc şi se dă de-a dura pe uliţă: „M-am dat mai aproape şi i-am simţit damful:/ mirosea a/ Rotund perfect. A geometrie... a spumă/ de geometrie,/ adică esenţa esenţelor.../ Am căzut în genunchi,/ Aşa de uşor şi de delicat atingea pământul/ plin de gloduri, al satului./ Bă, călca prin Bulzeşti, parc-ar fi mers/ Pe lună ş...ţ/ Mă trecuseră fiorii şi aproape să-mi dea lacrimile/ De atâta cinste şi minune“ („Cercul“).

S-a învrednicit satul de cinste şi minune. Într-o altă poezie, numită „Minune“, săteanului Lungu i s-a arătat Dumnezeu şi oamenii doreau să ştie cine a zis primul: „Ce mai faci?“. Iată, dar, credinţa oamenilor de la ţară. Nu se poate nega faptul că la ţară se păstrează, prin tradiţie, cultura noastră autentică, cea care pune într-o corectă relaţie lumea, omul şi pe Dumnezeu.

La Ştefan Augustin Doinaş, cercul este străpuns cu o spadă şi descreşte, se transformă în orizont. Este vorba despre o nostalgie a pefecţiunii paradisiace: „soldatul a sărit în cerc cu o spadă/ şi l-a străpuns cu vârful ei cel bont./ Şi cercul a-nceput atunci să scadă;/ apoi s-a preschimbat în orizont;/ iar umbra lui a devenit ţărână,/ şi petele de sânge - golfuri, mări./ Şi nici o urmă n-a vrut să rămână/ ca martor al acestei întâmplări./ De aceea, astăzi, nimeni nu mai crede/ că spada l-a ucis pe Arhimede“ („Din lipsă de dovezi“)

Din opera poetului Geo Dumitrescu aş aminti volumul „Nevoia de cercuri“. Nevoia de cercuri - ca nevoie de perfecţiune - este comună poetului, matematicianului, teologului. Fiecare în parte o exprimă şi caută să o împlinească în felul propriu, vocaţiile fiecăruia neexcluzându-se, ci, dimpotrivă, se întrepătrund. Geo Dumitrescu arată vocaţia poetului în poemul „Aş putea să arăt cum creşte iarba“ din volumul „Nevoia de cercuri“. Poetului i se strigă că este dator să spună; să arate cum răsar stelele, cum sângerează negru pământul, cum mor vulturii printre stânci, cum creşte iarba, cum se înalţă un zid.

Rolul poetului este deci de a arăta minunea, de a o pândi şi de a o spune. Ce poate fi mai banal decât să crească iarba, să se înalţe un zid? Şi totuşi, poetul vede minunea şi este dator să o spună. Nu cărţile, nu cunoştinţele sunt comoara, zestrea lui, ci trăirea: cât a interiorizat, cu cât şi-a hrănit sufletul din toate cele puse înainte, la Cina Domnului? Pentru a descoperi valoarea unui sentiment, trebuie să ne întrebăm în ce măsură din cele citite au devenit hrană, au fost asumate şi asimilate prin trăire? Cât suntem de bogaţi în trăiri proprii, cât de pline sunt sufletele noastre şi cât vibrează la lucrurile simple: un fir de iarbă, un zid în construcţie... Poate că adevărata instrucţie este dobândirea sensibilităţii, a simplităţii după modelul cercului. Să fim şi noi trandafiri care învaţă matematica!