Veșnicia încrustată pe pietrele Ierusalimului - cetate și candelă primitoare a Luminii

În zilele mărețului praznic al Învierii Domnului, Ierusalimul, ca toate celelalte locuri binecuvântate, este plin de lumină: Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul, și pământul, și cele dedesubt.

Pelerinii veniți de departe pentru a se închina Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Înviat din mormântul în care a răsărit Viața, își aduc aminte de ceea ce s-a întâmplat acum 2.000 de ani și se întâm­plă, de atunci, an de an.

În zilele Slăvitei Învieri, ni se reamintește și faptul că Mântuitorul Înviat S-a arătat ucenicilor, închiși în casă de frica iudeilor. Locuința acestora se afla undeva pe Muntele Sionului, în același loc unde, înainte de Pătimirea Domnului, Sfinții Apostoli au fost împreună cu El la Cina cea de Taină.

Din grupul acestora lipsea Toma, unul dintre cei 12 Apostoli. În aceeași zi a Învierii, Mântuitorul S-a arătat însă discipolilor și într-un loc de pe Muntele Măslinilor, numit Mica Galilee, ce a apar­­ținut comunității celor din Galileea, care veneau deseori la Ie­ru­salim, mai ales la sărbătorile Templului. Galileenii aveau specificul lor, erau adeseori gălăgioși și revoltați, motiv pentru care nu erau primiți în interiorul Cetății. Cumpăraseră respectiva proprietate, Mica Galilee, unde rămâneau, pentru câteva zile, ori de câte ori veneau la Ierusalim.

Colina nordică a Muntelui Măsli­nilor este cunoscută în tradiția latină cu numele de Viri Galilaei, adică a bărbaților galileeni. În vechime, în această zonă locuia o colonie de galileeni, la care poposeau evreii din Galileea. Termenul de Viri Galilaei este preluat din cartea Faptele Apostolilor (1, 11).

La reședința Patriarhului de la Mica Galilee au avut loc mai multe vizite și întâlniri oficiale ale unor personalități bisericești, dintre care amintim: Patriarhul Constantinopolului, Athenagoras, și Papa Paul al VI-lea, Episcopii Romei Ioan Paul al II-lea, Benedict și Francisc, precum și mulți patriarhi ori episcopi din întreaga lume.

În grădina mănăstirii grecești se află o capelă, numită a Palmierului, cu referire la istorisirea, consemnată de scrierile apocrife, potrivit căreia Arhanghelul Gavriil i-a apărut Sfintei Fecioare Maria și i-a înmânat o ramură de palmier, ca semn prevestitor al despărțirii de această lume și al întoarcerii la Preaiubitul ei Fiu. Potrivit tradi­ției, Evanghelistul Ioan a purtat această ramură de palmier adusă de Marele Arhistrateg, în deschiderea procesiunii de pe Muntele Sionului, până la grădina Ghetsimani, unde a fost așezat trupul Maicii Domnului.

Mântuitorul, în prima zi a Învierii, S-a arătat ucenicilor în acest loc, deși El putea să ajungă ușor, Dumnezeu fiind, și în Galileea Nea­murilor. Apostolii însă nu ar fi avut timpul necesar pentru a străbate distanța ce separa Galileea de Ieru­salim, locul unde se găseau ei în zilele Pătimirii Domnului.

Patriarhia Ortodoxă Greacă a Ierusalimului a dobândit acest loc, unde s-au construit o biserică și o reședință arhierească, al căror ctitor este Epifanios, Arhiepiscopul Văii Iordanului, folosită ca loc al retragerii și întâlnirilor oficiale ale Patriarhului ierusalimitean. Amplasarea este deosebit de frumoasă și oferă o panoramă impresionantă asupra unei părți a Cetății Ierusalimului. Aici este o livadă mare de măslini, parte integrantă din pei­sajul zonei, la care se adaugă alți pomi mediteraneeni, cu roade bo­gate, iar la demisolul bisericii ocrotite de Mântuitorul Hristos Cel Înviat din morți se află mormintele ultimilor Patriarhi ai Ierusalimului: Timotei (†1955), Benedict (†1980) și Diodor (†2000). Locul era prin excelență un spațiu al culturii și tradițiilor specifice provinciei.

În vremea slujirii mele la Ierusalim, m-am aflat adeseori în acest loc, săvârșind Sfânta Liturghie ori participând la diferite slujbe, între care și pomeniri pentru bunul Patriarh Diodor, prieten și binefăcător al românilor.

Arhimandritul Antimos, unul dintre venerabilii slujitori ai Frăției Sfântului Mormânt, care a ostenit acolo o bună parte a vieții lui, povestea tuturor pelerinilor despre darul iertării pe care Mântuitorul l-a oferit ucenicilor tocmai în acest loc.

În apropierea bisericii se află un Altar deschis, care are în centru icoana întâlnirii Mântuitorului Înviat cu ucenicii Săi.

În prima zi a Învierii, Hristos S-a arătat la doi dintre ucenicii care mergeau către Emaus, nu departe de Ierusalim, ca la 60 de stadii. Ei vorbeau despre cele întâmplate în Ierusalim zilele acelea, cum Iisus Hristos fusese dat morții de către căpeteniile poporului și cărturari. În vremea călătoriei, lângă ei S-a alăturat un Străin, Care le-a tâlcuit, pe cale, Scripturile cu privire la întâmplările ultimelor zile. Mărturiseau, mai târziu, împreună călătorii cu El: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile? (Luca 24, 32).

Când s-au apropiat de locul spre care mergeau, cei doi ucenici L-au rugat pe Misteriosul Străin să rămână cu ei, iar la frângerea pâinii s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut (Luca 24, 31). Întâlnirea și tâlcuirea Scripturilor vorbesc despre celebrarea euharistică, despre locul central pe care îl ocupă Jertfa euharistică în cultul ortodox. Îndată după acest moment, ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare și le-au spus celorlalți cele întâmplate.

Unul dintre acei ucenici, pe nume Cleopa, era rudenie apropiată lui Iosif, din neamul dreptei Ana, mama Născătoarei de Dumnezeu, iar femeia lui, Maria, făcea parte din grupul celor apropiați Mântuitorului, care L-au însoțit pe drumurile Țării Sfinte, fiind prezentă și la Răstignirea de pe Golgota. Celălalt ucenic era Luca, Evanghe­listul, de asemenea între cei apro­piați Domnului.

Teologii și istoricii vorbesc despre două locuri care ar putea fi iden­tificate cu Emausul din vremea Mântuitorului.

Unul dintre acestea este situat la 30 km depărtare de Ierusalim și s-a numit Nicopolis, unde a avut loc victoria lui Iuda Macabeul, cu un veac și jumătate înainte de Hristos. Credem că distanța mare, mult diferită de cele 60 de stadii amintită în Evanghelie, nu putea fi străbătută de către ucenicii Mântuitorului într-o jumătate de zi, mai ales sub imperiul unei ostilități generalizate.

În locul pe care unii îl consideră vechiul Emaus se află astăzi localitatea Latrun, iar până în anul 1967 a fost un sat arab palestinian, care se numea Imwas, de unde locuitorii au fost expulzați.

Localitatea, amintită în Cartea întâi a Macabeilor, este bine așe­zată din punct de vedere geografic și strategic, Iosif Flavius relatând multe dintre încercările prin care a trecut în zbuciumata ei istorie.

Iulius Cezar a vândut locuitorii cetății negustorilor de sclavi, întrucât nu plătiseră dările către Imperiul Roman. Îndată după moartea lui Irod cel Mare, cetatea a fost arsă. Înainte de dărâmarea Ierusalimului, Legiunea a V-a și-a campat oștirile acolo, timp de doi ani.

Iuliu Africanul, un cunoscut cărturar și diplomat, când a fost trecut în rezervă, s-a stabilit la Emaus. Era în obiceiul vremii ca oamenii cu realizări remarcabile să primească o moșie (proprietate) importantă, mai cu seamă în noile teritorii anexate imperiului.

Fericitul Ieronim, la sfârșitul vea­cului al IV-lea, precizează că acesta este locul unde Domnul S-a arătat lui Cleopa, frângând pâinea și schimbându-i astfel casa în biserică.

În anul 330, Eusebiu de Cezareea vorbește despre această cetate ca fiind locul, menționat în Evanghelie, al arătării Mântuitorului către cei doi ucenici. În Latrun, cru­ciații au construit o nouă biserică, iar templierii au zidit un castel fortificat.

Întrucât mulți dintre pelerini călătoreau spre Ierusalim, acolo se întâlneau bande de tâlhari care, adeseori, atacau și jefuiau pe cei veniți din diferite locuri. Locul respectiv era cunoscut și pentru desele incursiuni comise de vestiți tâlhari ai vremii asupra pelerinilor care se îndreptau către Ierusalim. Se poate ca doi tâlhari din această rău famată tagmă să fi fost cei răstigniți împreună cu Mântuitorul. Cuvântul latin latro, latronis înseamnă tâlhar, iar castelul de acolo s-a numit Cetatea tâlharului cel bun.

Mănăstirea catolică din Latrun arată deschidere pentru numeroși pelerini, iar în proprietatea ei se află o vie destul de întinsă, cu rod bogat. În apropiere se află satul Ramla, care înseamnă nisip. Tra­diția spune că aceasta este vechea localitate Arimateea, locul de naș­tere al lui Iosif, ucenicul care Îl pre­țuia pe Domnul și renunțase la noul mormânt pe care îl pregătise în Ierusalim pentru a-L oferi spre îngropare Mântuitorului.

În apropiere se află și localitatea natală a lui Gamaliel, alt ucenic de taină, care prețuia cuvintele Evangheliei. Localitatea este situată nu prea departe de Ierusalim, cale de vreo 20 km, pe o colină unde se înalță mănăstirea călugărilor silesieni, un loc care ne aduce aminte de confruntarea dintre David și Goliat, dar și de faptele pline de bărbăție și curaj ale lui Samson. O veche tradiție ne vorbește despre proprietatea lui Gamaliel, întâlnit în cartea Faptele Apostolilor, care a arătat o deosebită atenție ucenicilor Domnului, apărându-i în fața Sinedriului.

În primele veacuri, locul se numea Kaphar-Gamala, astăzi Beit Jamal (Beit Gemal), unde, la începutul veacului al V-lea, un preot cu numele Luchian a descoperit moaștele întâiului martir al Bisericii, Arhidiaconul Ștefan, al cărui trup fusese adus aici din porunca lui Gamaliel. În cripta bisericii s-au descoperit și locurile de veșnică odihnă ale unor membri marcanți ai Sinedriului, Gamaliel și Nicodim, care au devenit, mai apoi, ucenici ai Mântuitorului Iisus Hristos.

Pe ruinele bisericii s-a înălțat o altă ctitorie, măreață, cu multe chi­lii și dependințe în apropiere. Locul vorbește despre oameni cu înalte demnități, cum a fost și învă­țatul cărturar Gamaliel, cunoscător al Scripturilor, renumit profesor la Școala rabinică din Ierusalim, care au înțeles adevărurile Evangheliei, urmându-le apoi cu multă dragoste și dăruire.

Cealaltă localitate care poate fi identificată cu Emausul se află la 12 km de Ierusalim, astăzi un sat arab, El-Qubeibeh, destul de ostil comunității creștine. Potrivit dis­tanței amintite în Evanghelie, aceas­tă localitate corespunde cu ve­chiul Emaus, unde s-au descoperit ruinele unei bazilici care are la bază zidurile unei vechi case, pro­babil a lui Cleopa, care se îndrepta spre acel loc în prima zi a Învierii.

Arheologii au făcut numeroase săpături în acest loc, mai ales la începutul veacului al XX-lea, descoperind edificii bizantine și locuin­țe cruciate, fapt ce demonstrează că, încă de timpuriu, locul era în aten­ț­ia creștinilor păstrători ai adevărurilor sfinte.

Mesajul pe care-l transmite acest loc, unde Domnul a călătorit în ziua Învierii Sale, este deosebit de grăitor: Doamne, rămâi cu noi, că este spre seară și s-a plecat ziua (Luca 24, 29). Este vorba despre rugăciunea și dorința ucenicilor de a-L avea pe Mântuitorul în viața lor, de a se bucura de prezența și binecuvântarea Lui în fața încercărilor și provocărilor care au străbătut întreaga istorie creștină.

În apropierea bisericii recons­truite pe vechiul amplasament se află un drum roman, cu o vechime considerabilă, care poate fi calea străbătută de cei doi ucenici, profund marcați de cele întâmplate în Ierusalimul acelor zile.

Tot în cetatea Ierusalimului se află un loc, pe Muntele Sion, unde Mântuitorul S-a arătat ucenicilor adunați într-o casă, ușile fiind încuiate de frica iudeilor. De această dată era și Toma împreună cu ei, iar Domnul i-a mustrat pentru necredința și împietrirea inimii.

Numeroase mărturii vorbesc, de timpuriu, despre ce s-a întâmplat pe Muntele Sionului în zilele când Domnul Hristos a petrecut cu uceni­cii înainte de Pătimire, dar și după slăvita Sa Înviere din morți. Știm că acolo se afla casa în care Iisus a sărbătorit Ziua Azimelor, dar și locul unde S-a arătat ucenicilor îndată după Învierea Sa din morți, Toma nefiind împreună cu ei.

Despre casa în care S-a arătat Hristos Domnul, după Înviere, există două interpretări: prima afirmă că aceasta ar fi fost așezată pe Muntele Eleon (numit și Mica Galilee), unde se află acum Reșe­dința Patriarhului Ierusalimului (despre care însă nu sunt prea multe mărturii). Cea de-a doua interpretare consideră că acea casă se afla pe Muntele Sion, unde au avut loc Cina cea de Taină, Spălarea picioarelor, Pogorârea Sfântului Duh și Adormirea Maicii Domnului, casă care era proprietatea Sfântului Marcu Evanghelistul și unde au locuit, mai târziu, Preacurata Fecioară Maria, Evanghelistul Ioan și chiar femeile mironosițe care L-au urmat pe Izbăvitorul lumii către Pătimirile Sale. Aici s-au găsit ruine de la biserica zidită de Împărăteasa Elena, iar mai târziu de cruciați, și care, în prezent, apar­ține benedictinilor.

Pelerina Egeria, către sfârșitul veacului al IV-lea, vorbea despre amintirea unor fapte minunate petrecute pe Muntele Sion: Cina cea de Taină, predica Mântuitorului și arătarea Sa ucenicilor după opt zile, de față fiind și Toma, care a fost încredințat de marele adevăr, despre care aflase de la ceilalți discipoli.

La începutul veacului al V-lea, Episcopul Epifanie de Salamina mărturisea că mare parte a Ierusalimului vechi era distrus, mai puțin însă unele biserici și case creștine, cum erau cele de pe Muntele Sionului, unde se păstra tra­diția întâlnirii Mântuitorului cu ucenicii Săi.

Cruciații au găsit, în acel loc, ruinele unei biserici construite, cel mai probabil, de Împărăteasa Elena, ceea ce înseamnă că erau continuatorii unei sfinte tradiții, care s-a dorit a fi distrusă. În veacul al V-lea, pe Muntele Sionului exista o biserică numită a coloanelor, prezentă în unele documente sau hărți ale vremii, cum este și harta de la Madaba (biserica ortodoxă greacă „Sfântul Gheorghe“, din secolul al VI-lea), în prezent în Iordania.

Toate acestea mărturisesc despre adevărul Învierii și sunt izvor de lumină duhovnicească și de bucurie sfântă, mai ales în zilele Marelui Praznic, când toată suflarea creștină cântă într-un glas: Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum și te bucură, Sioane!...