Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Un uluitor periplu prin sufletul Bucovinei

Un uluitor periplu prin sufletul Bucovinei

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 15 Sep, 2019

Am avut ocazia, vara aceasta, să vizitez, la Rădăuți, în județul Suceava, unul dintre cele mai interesante muzee etnografice din România și cel mai vechi de acest fel din Moldova. Organizat în 1934, de învățătorii Samuil și Eugenia Ioneț, muzeul spune o poveste fascinantă despre oamenii din această parte a Bucovinei, dar mai ales despre îndeletnicirile lor. Și tot aici se regăsesc piese de ceramică de o mare valoare patrimonială, zestre a unui ținut în care olăritul a fost nu doar meșteșug, ci, pentru generații de-a rândul, aproape un mod de viață. 

Sunt locuri în România pe care ți le-ai fi ima­ginat cu totul altfel și care, în fața ochilor, ți se relevă în chip neașteptat. Așa mi s-a întâmplat și mie, la Rădăuți, după ce am trecut pragul muzeului etnografic. Din stradă, din fața ușilor vechi, lucrate în brăduți, și a ferestrelor înnegrite de ploi, de sub fațada neprimenită a clădirii „nemțești” care îl adă­pos­tește, nimic nu părea să anun­țe captivanta călătorie dinăuntru. Unde, vreme de câteva ceasuri, nu mi-am putut dezlipi ochii de comorile expuse generos în cele zece săli. 

Deși integrat în rețeaua de stat a muzeelor etnografice și, prin urmare, organizat după un tipar ușor de recunoscut, muzeul de la Rădăuți are, prin modalitatea de dispunere a sălilor, dar și grație harului muzeografilor care l-au amenajat, un atu incontestabil. Astfel că, în ciuda acelui tipar, nu plictisește vizitatorul, ci, dimpotrivă, îl ține prins în mrejele poveștilor pe care fiecare dintre obiecte le spune. 

Un tur complet înseamnă, de fapt, o continuă trecere, ca prin­tr-un șir nesfârșit de oglinzi și de lumi. Primul pas e spre lumea oalelor de lut și a olarilor, o lume din care pleci inițiat în ceea ce a însemnat gustul pentru proporții, pentru frumos, regăsit atât pe ceramica decorativă, cât și pe cea utilitară. Apoi intri în lumea cusăturilor, a țesăturilor și a portului, specifice acestui ținut, pentru ca în final să zăbovești pe lângă ingenioase instalații folosite de gospodari pentru a-și ușura munca, un fel de „strămoși” năstrușnici ai mașinăriilor de azi.

Rădăuții, un ținut aflat odinioară sub domnia olarilor

Centrul de greutate al muzeului este, fără dubiu, ceramica, sub toate formele în care a fost cunoscută și executată în vechiul ținut al Rădăuților. Fiindcă odinioară, atât în micul oraș, cât și în satele din jur, găseai casă de olar pe fiecare uliță. Iar într-o latură a curții, sub un șopron sau într-o cămăruță improvizată, roata olarului se învârtea ca fermecată, fără oprire. Numai din când în când încetinea ritmul, ca să aibă olarul vreme să dea forma dorită ori să folosească făchieșul (n.r. - un pieptene, din lemn de păr, foarte rezistent la umezeală, cu care olarii netezeau peretele vasului, pentru a îndepărta orice denivelare). Alături, jos, cuțitoaiele se odihneau, până când meșterul avea să taie alt calup de lut, din cel călcat și mă­run­țit bine, cu picioarele. În timp, centre ca Rădăuți, Marginea, Dol­hești, Păltinoasa și-au păstrat bunul renume, dovadă că olarii nu și-au făcut meș­teșugul de rușine. 

Nu-i de mirare, așadar, că primele două săli, și cele mai spectaculoase, sunt rezervate acestei îndeletniciri. Vase vechi, în forme pe care azi nu le mai vedem decât în colecțiile pasio­naților sau în muzee de etnografie, cu între­buințări la care nici nu ne-am fi gândit, șed cuminți, pe prichiciuri, pe lavițe sau agățate pe pereți, așteptând ca zeci de ochi să le mângâie zilnic contururile. Untel­nițe (n.r. - obiecte folosite pentru ale­gerea untului, în gospodăriile sătenilor, de obicei confecționate din lemn, nu din lut), strecurători, tăvi pentru coptură sau pentru friptură, căni de lapte sau oale de sarmale, cu forme ingenioase, spun, de fapt, istoria satului bucovinean exact așa cum a fost. Căci în bucătăriile de odinioară aceste oale erau punte între generații, din ele se hrăneau familii, cu ele se creșteau copii. Oalele împrumutau ceva din duhul casei, din lustrul trecutului, din sufletul gospodarilor. Ele marcau calendarul sărbătorilor de peste an. Cele folosite pentru bucate de dulce se odihneau în podurile caselor la vreme de post, în timp ce în alte „surate” de-ale lor se fierbeau mâncăruri, în cuhnii, cât era postul de lung. 

Ceramica neagră, de Marginea, și cea de Kuty, lucrată în Ră­dă­uți, se disting ușor în expoziție, grație elementelor lor identitare. Însă la fel de fascinantă, dar pliată pe o simbolistică anume, este ceramica roșie, de Rădăuți, cu o tradiție tare veche, consemnată încă din vremea domniei lui Alexandru cel Bun. 

„După ce o modelau la roată, îi făceau fondul acesta - o «ghileală», cum îi spuneau olarii, cu pia­tră de caolin (n.r. - piatră argiloasă, gălbuie-verzuie, insolubilă în apă, alcătuită din caolinit, întrebuințată în industria ceramicii). O spărgeau bine, o dădeau printr-o râșniță și făceau un lichid alb, în care «ghileau» vasele. Când erau aproape uscate, le ornamentau prin zgrafitare, cu ceva ascu­țit. Apoi le puneau la cuptor. Pe urmă le scoteau și, cu pensula, le decorau cu motive și culori specifice; intrau foarte repede culorile în pereții vasului. Apoi le dădeau prin smalț și iar le ardeau”, îmi explică Ilie Olărean, restaurator în cadrul muzeului.

Ceramica roșie, de Rădăuți, cu rădăcini foarte vechi, a fost, în timp, extrem de apreciată. La târgurile de oale, ținute săptămânal prin orășelele Moldovei și Bucovinei, meșterii rădăuțeni erau așteptați ca niște neamuri de soi. Străchinile, cănițele, oalele de lapte sau de sarmale se vindeau într-o clipită. Cele mai multe erau decorate simplu, cu câteva simboluri care nu se mai regăseau nicăieri altundeva: flori stilizate, ochiul de păun, linia curbă, spirala. 

Și la Rădăuți târgul de oale a rămas o tradiție, încă din vechime, iar localnicii își amintesc și acum de poveștile bunicilor legate de aceste adevărate împărății ale oalelor de lut. „Vinerea era zi de târg. Și târguri erau peste tot prin Moldova. Olarii trebuiau să lucreze foarte mult, fiindcă vasele lor erau foarte căutate, foarte cerute. Erau și ieftine. Cele mai căutate erau cele de sarmale și de lapte”, povestește Ilie Olărean, originar din Marginea, altă celebră vatră de ceramică utilitară.

Timpul și modernitatea au dus, încet, la dispariția mește­șugului. S-au prăpădit, pe rând, și olarii cei bătrâni, care moș­teniseră rânduiala lucrului la roată de ge­ne­rații. Ca să nu se piardă acest filon tradițional atât de valoros, Muzeul Etnografic din localitate, alături de Primăria Rădăuți, organizează, începând din 1983, unul dintre cele mai mari târguri de ceramică din țară - Târgul olarilor „Ochiul de păun”, la care sunt invitați meșteri din centrele românești de renume.

Ceramica de Kuty și harul meșterilor Colibaba

Muzeul rădăuțean deține o importantă colecție de ceramică de Kuty, cele mai multe vase purtând semnătura olarilor din familia Colibaba, din Rădăuți. Olari din tată-n fiu, aceștia au lucrat la roată încă de pe la începutul secolului al XIX-lea. Dar cel care a per­fec­ționat meșteșugul, mai ales prin revalorizarea ceramicii de Kuty, a fost moșul Constantin Colibaba. Acest tip de ceramică s-a răspândit în Bucovina austriacă din localitatea Kuty, de pe Valea Cere­mu­șului, din Ucraina de azi, și este inconfundabilă grație celor patru culori folosite - albul, galbenul, verdele și maroniul, reprezentând cele patru anotimpuri. Cunoscătorii îi știu bine valoarea. De la moșul Constantin Colibaba a moștenit patima pentru olărit și nepotul Florin Colibaba, ultimul din această familie care a scris istoria olăritului în această parte de țară. Un mare noroc al iubitorilor de ceramică, dar și al vizitatorilor care trec pragul muzeului este că pot vizita atelierul în care a lucrat Florin Colibaba, păstrat intact, chiar în incinta muzeului. 

Dichis și armonie pe țesăturile rădăuțene

O secțiune generos reprezentată este și cea a țesăturilor și portului, cu săli în care se deapănă poveștile lânii și cânepii, cu momentele trecerii prin toate fazele prelucrării acestor atât de vechi și de utilizate materii prime în industria casnică de odinioară. Încântă, în acest spațiu, piese rare azi, de o certă valoare patrimonială: ștergare, suluri de pânză de traistă, în culori când mai sobre, când mai vesele, lăicere și păretare, pe lângă care sunt așezate chiar stativele la care femeile țeseau. Vine la rând o sală a portului - costume femeiești și bărbătești din sate vechi dimprejurul Rădăuților, cusute cu motive specifice microzonei etnografice pe care o reprezintă, cu mâ­nișter­gurile (ștergare folosite de bucovinence pentru acoperitul capului) atât de delicate, pe fondul alb, imaculat. Apoi, ți se perindă prin fața ochilor cojoace și sumane felurite, căci nicăieri ca în Bucovina aceste piese de port n-au fost lucrate și decorate cu atâta dichis, cu atâta armonie și bogăție de culori. 

Gospodarii și uneltele lor

Ultima secțiune e prin exce­len­ță dedicată îndeletnicirilor băr­bă­tești. Așa că-i greu să nu te oprești și să te minunezi de știința aproape inginerească de care omul simplu dădea dovadă în a inventa unelte și „mașinării” care să-i facă munca mai ușoară. Aici tronează, ca niște trofee ale tehnicii țără­nești, teascuri de felurite forme și dimensiuni „pentru oloi din semințe de bostan și cânepă”, piua pentru desfăcut porumb, piua pentru sumane. Și, desigur, una dintre cele mai vechi piese din muzeu - un hârleț de secol XVI-XVII (datarea este aproximativă), donat de un sătean din Calafindești.

Cel mai vechi muzeu etnografic din Moldova

Muzeul de la Rădăuți a fost înființat în 1934, așadar înaintea Muzeului Etnografic al Moldovei, de la Iași, de învățătorii Samuil și Eugenia Ioneț. Inițial, colecția de obiecte a celor doi dascăli a fost expusă chiar în locuința proprie, apoi în școala în care Samuil Ioneț era director, pentru ca din aprilie 1934 muzeul să se în­fiin­țeze în clădirea actualei primării rădă­u­țene. Din 1970, muzeul a fost mutat în actualul sediu, din centrul vechi al Rădăuților. „La început a purtat numele de Muzeul de antichități și etnografie, pe urmă s-a numit Muzeul tehnicilor populare bucovinene, iar după 1989 a primit și numele întemeietorilor - Muzeul Etnografic «Samuil și Eugenia Ioneț»”, explică Ilie Olărean.

Patrimoniul s-a constituit în jurul colecției celor doi învățători, ajungând, în 1944, la circa 10.000 de obiecte. „Din păcate, în al Doilea Război Mondial, când a fost evacuarea, au scos totul și au dus muzeul într-o direcție necunoscută. Și s-a pierdut aproape tot patrimoniul, fiind confiscat de armata rusă. Puținele piese care au rămas se află azi în colecția permanentă. Apoi, colaboratorul lui Samuil Ioneț, Vasile Fundu, de la Marginea, a început să adune iar obiecte de prin sate, pentru că existau încă foarte multe în gospodăriile oamenilor. Așa s-a refăcut muzeul”, povestește Ilie Olărean.

Astăzi, muzeul deține circa 8.000 de obiecte, atât în colecția permanentă, cât și în patru depozite. Un patrimoniu uluitor și valoros, din păcate prea puțin cunoscut și valorizat.