45 de ani ca să ne vindecăm de comunism

▲ Profesorul Adrian Neculau este unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în psihologie, pedagogie şi psihologie socială din România şi din Europa ▲ Este fondatorul şcolii de psihologie socială de la Iaşi, cel care a dat tonul cercetărilor în acest domeniu în România ▲ Studiile sale sunt cărţi de căpătâi pentru studenţii la psihologie din România z Poziţia sa nu a fost întotdeauna comodă pentru ceilalţi, Adrian Neculau fiind recunoscut pentru opiniile sale exprimate, de multe ori, în opoziţie cu trend-ul de moment ▲

Cum aţi făcut studiile în perioada comunistă, atunci când existau atât de puţine informaţii în domeniul psihologiei?

Când am terminat eu şcoala, nu exista facultatea de psihologie, nici sociologie, nici la Iaşi, nici în ţară şi atunci, intenţia mea a fost să dau la istorie. Dar atunci, asta este o întâmplare nostimă, se mai dădea examen la limba rusă la admitere şi cum eu nu aveam un profesor foarte bun la limba rusă, am luat notă mică la acest examen şi nu am reuşit la facultate. Al doilea an, s-a înfiinţat o secţie de filosofie şi o secţie de pedagogie. Eu am făcut pedagogie dar curricula era în aşa fel făcută încât acoperea şi psihologia. Făceam ore cu profesorul Pavelcu, cu profesorul Cosmovici, cu Teodorescu, am fost prima promoţie din domeniul acesta. După terminarea facultăţii, am găsit un post într-un laborator de cercetare a Căilor Ferate. Am avut ca profesor formator acolo pe Ioan Holban, un om cu activitate multă înainte de război, cu foarte multă pricepere în domeniul psihologiei aplicate, şi am preluat într-un fel locul şi atmosfera de la Petre Botezatu, care şi-a început activitatea ca psiholog. Asistentul lui Pavelcu înainte de război, Petre Botezatu, a făcut câţiva ani de zile de Canal şi apoi a găsit un post la laboratorul de cercetare de la CFR, până când a fost rechemat la Universitate, unde a devenit profesorul de logică pe care îl ştim cu toţii. Am lucrat cam şase ani în laboratorul de psihologie al CFR, acolo am învăţat tehnici de cercetare, cum se monteză un experiment, cum se face selecţia profesională, încât, atunci când s-a înfiinţat o secţie de psihologie la Universitate, în perioada de deschidere a lui Ceauşescu, am fost chemat şi am intrat în catedra de psihologie a Universităţii. Aceasta este traiectoria mea. După aceea, totul a fost în cadrul Universităţii.

„Psihologia socială am descoperit-o singur“

Şi cum aţi reuşit să vă faceţi cursurile în acea perioadă, când nu prea erau informaţii?

Eu, când am venit la facultate, am venit ca lector la catedra de psihologie socială, pe psihologia muncii, domeniu în care aveam experienţă de la laborator, iar psihologia socială am descoperit-o singur. Pe atunci nu se făcea psihologie socială în România, se făcea numai la Bucureşti, după nişte cursuri sovietice. Dar avem un precursor care a făcut cursuri de psihologie socială la Iaşi, între cele două războaie, am descoperit cursurile lui, este vorba despre Mihai Ralea. Eu am un curs de-al lui Mihai Ralea din 1931-1932, cursuri de psihologie socială ţinute la Iaşi.

Cursurile mi le inventam, mi le făceam din informaţiile pe care le găseam, dar mai ales consultând cărţi pe care le găseam la BCU, cărţi din Franţa, din America, aşa se face că eram la curent aproape cu tot ce era mai important, marile cărţi, marile manuale, le mai găseam, mulţi îmi scriau, îmi trimiteau lucrările lor; aşa am intrat în legătură cu foarte mulţi care scriau şi reprezentau atunci nume mari în psihologia socială. Am făcut atunci o teză la profesorul Pavelcu, despre sociologia liderilor, despre dinamica grupurilor, care avea foarte multă informaţie americană, fracenză, dar căpătate aşa, prin împrumutul universitar, prin tot felul de angajamente.

În ciuda acestor dificultăţi, ce anume v-a făcut să rămâneţi totuşi în zona aceasta, a psihologiei?

Păi eu eram dintr-o familie de educatori, învăţători, aveam un unchi care a făcut o Universitate Populară în sat la noi (n.r.: prima Universitate Populară înfiinţată în România), şi-a abandonat cariera universitară pentru a înfiinţa o universitate pentru ţărani, la Ungureni, Botoşani. În familia noastră exista un fel de ethos al formării, părinţii erau învăţători, iar jumătate din profesorii din comună erau rude de-ale mele. Aproape toată familia lucra la Universitatea Populară între cele două războaie, şi părinţii mei şi rudele mele.

Când eu am intrat asistent la pedagogie, părinţii mei au fost foarte bucuroşi, pentru că idealul lor de viaţă era să aibă un fiu profesor de pedagogie. Am făcut şi practică, de fiecare dată când veneam acasă, vacanţele studenţilor nu coincideau cu ale elevilor, mergeam la şcoală cu tata şi ţineam orele mamei, aşa că, atât timp cât am fost student, am fost şi învăţător.

„Eram un grup de cinci oameni timoraţi cu toţii, atunci, în 1989“

Cum s-a format, la Iaşi, şcoala de psihologie, după Revoluţie?

Exista, în cele trei mari centre universitare - Iaşi, Cluj şi Bucureşti -, un grup de oameni cu o anumită şcoală, cu o specializare aparte. La Iaşi, moştenirea era a lui Ralea, Pavelcu, era şi o şcoală de psihologie clinică, un fel de psihologie literară, mai mult eseistică, la Cluj era un fel de psihologie experimentală, la Bucureşti era pe cercetarea personalităţii, erau mai eclectici. Noi ne-am format fiecare în această atmosferă, moştenind, într-un fel, tendinţele care erau aici. Facultatea a fost redusă din ce în ce mai mult, secţia la fel; imediat după faza cu „meditaţia transcedentală“, Ceauşescu a dat un ordin, un decret de desfiinţare a secţiilor de psihologie, pedagogie şi sociologie, astfel încât, în ultimii zece ani înainte de Revoluţie, nu a existat deloc formare în psihologie la Iaşi, erau câţiva asistenţi la filosofie, care făceau un fel de specializare, iar pe foaia matricolă exista ceva menţionat.

La un moment dat, mai eram un grup de cinci oameni timoraţi cu toţii, atunci, în 1989; nu aveam nici un fel de dotare, exista o maşină de scris la laborator, nişte scaune cu picioarele rupte şi cam atât. Aveam nişte teste vechi, unele dintre cele două războaie, nu aveam aparatură, n-aveam dotare...

Când am reînfiinţat, în 1992, secţia de psihologie, cam aceste dotări le aveam, era foarte dificil atunci să formezi psihologi, dar s-a întâmplat ca din prima promoţie mulţi să fie colegi cu noi acum. Dar deschiderea şi posibilitatea de a ieşi în afară, pe care am folosit-o şi eu, ne-a dat posibilitatea de a cunoaşte foarte mulţi oameni, mulţi dintre aceştia m-au ajutat foarte mult. Am stabilit contacte, am făcut proiecte de cercetare, am putut să invităm oameni din afară la noi, să cumpărăm cărţi, să facem primele achiziţii de calculatoare, am câştigat câteva proiecte importante, astfel că, în câţiva ani de zile, am făcut o bibliotecă importantă în domeniul psihologiei sociale, am creat un grup de cercetători şi, mai ales, am stabilit contacte cu oameni foarte importanţi din domeniu din Europa, pe care i-am invitat aici, precum şi din Canada, America.

Toată această efervescenţă, acest schimb continuu, ne-au făcut vizibili. Noi suntem acum un laborator de psihologie socială, se cheamă Psihologia Câmpului Social, cel mai vizibil din Europa de Est. Ca o recunoaştere, vara aceasta, am primit vizita preşedintelui Asociaţiei Europene de Psihologie Socială de limba franceză - o asociaţie care cuprinde câteva sute de membri şi care îşi ţine congresele o dată la doi ani. Anul viitor, pentru prima dată, se va ţine congresul acestei asociaţii într-o ţară din Est, şi anume în România, la Iaşi. Ei ne-au rugat să organizăm aici, pentru că vor să vină spre Est.

O altă remarcabilă realizare a noastră este că am deschis, cu ajutorul Editurii Polirom, prin înţelegerea lui Silviu Lupescu, două colecţii de psihologie, una de Psihologie - cursuri şi una de Psihologie aplicată, unde am scos până acum vreo 60 de cărţi, ale noastre, ale colegilor de aici, şi traduceri, încât orice student la Psihologie care învaţă în ţara asta, are această bibliotecă.

„Trebuie să treacă trei generaţii, măcar trei generaţii“

Pentru că am vorbit despre perioada comunistă, cât de mult ne-a marcat aceasta şi cât timp va mai trece până vom reuşi să ne vindecăm de aceste urme?

Am dus, acum câţiva ani, lui Serge Moscovici, cu care aveam nişte relaţii privilegiate, o carte a lui Silviu Brucan, „Generaţia irosită“, unde Brucan spune că va fi nevoie de 20 de ani pentru a ieşi de sub efectele comunismului... iar atunci Moscovici a spus „Cum 20 de ani? Dar cât a durat toată perioada asta? 45, atunci trebuie să treacă încă tot pe atât ca să scăpăm definitiv de efectele acestei perioade“.

Trebuie să treacă trei generaţii, măcar trei generaţii, trei - patru. Asta înseamnă că timp de trei generaţii nu mai transmiţi frica, frica aia băgată în oase, capacitatea de a disimula, stilul acesta de a acoperi, de a evita, limbajul dublu, de a spune altceva decât gândeşti, astea sunt toate comportamente şi răspunsuri la un climat de presiune asupra individului. E un fel de tară care s-a imprimat şi care se transmite şi la copii. Efectele comunismului vor dispărea după încă trei generaţii.

În acelaşi timp şi iniţiativa, asumarea responsabilităţilor au fost diminuate.

Aaa, nu mai spun de astea, totul era doar un răspuns la solicitări, dacă nu era solicitarea, nimeni nu avea iniţiativă. Atunci, responsabilitatea şi iniţiativa a fost lăsată pe seama şefilor, a statului, a partidului... Toate astea, învăţate atât de bine în lecţiile zilnice, acum nu mai pot fi scoase, nu mai pot fi extirpate, iar cei mai mulţi dintre oameni or să rămână până la sfârşitul vieţii cu acestea..

Credeţi că românii ar putea să valorifice cumva experienţa prin care au trecut?

Păi literatura, filmele, memoriile despre perioada respectivă abia acum au început să apară, de câţiva ani de zile. Mulţi ani de zile oamenii au stat în expectativă. S-a petrecut un fenomen exact ca cel de după 1944-1946... Mult timp, atunci, indivizii aşteptau să se schimbe ceva. Au aşteptat câţiva ani de zile să vină americanii, să se schimbe, să ne întoarcem la normalitate. În momentul în care s-a instalat bine regimul şi au început să apară măsurile foarte drastice, toţi au realizat că întoarcerea este imposibilă. Şi atunci au început să se adapteze, dar a fost o aşteptare, o expectativă. Ei, aşa s-a întâmplat şi acum. Mulţi nu realizau că lucrurile s-au schimbat ireversibil. Şi atunci, ei aşteptau să vadă dacă lucrurile sunt ireversibile sau nu, dacă trebuie să inventeze stiluri noi de comportament şi de atitudine. De asta a durat atât de mult aşteptarea asta, pentru că a fost un fel de letargie.

Românul are un fel de credinţă care se ridică deasupra raţiunii şi care îl face să creadă încă în valori

Dar cum ne vedeţi pe noi, ca popor, care ar fi profilul psihologic al românului?

Sunt cercetări făcute asupra profilului proporului român, de la Drăghicescu încoace, Motru, Herseni, sunt psihologi, sociologi care au încercat să contureze un profil al poporului român bazat pe experienţa istorică şi evoluţia în timp a poporului. Cele mai multe dintre acestea nu sunt însă rezultatul unor cercetări autentice, metaanalize. În perioada comunistă nu se puteau face astfel de cercetări, nu se puteau spune lucrurile în mod autentic. Neavând cercetările, nu putem să spunem cu fermitate că au fost identificate anumite trăsături ale poporului român. Sunt aproximaţii, deducţii, sunt deducţii din deducţii.

Când vorbim de evoluţia poporului român, el a trecut prin foarte multe perioade de constrângeri, au fost năvălirile, au fost ocupaţiile, au fost regimuri dictatoriale. În istoria noastră nu există un exerciţiu democratic. Au fost tot felul de dictaturi - a legionarilor, a regimului Carol, a lui Antonescu, a comuniştilor, cu două vârfuri puternice, Gheorghiu Dej şi Ceauşescu, ultimii ani ai lui -, şi atunci, toată populaţia aceasta, trăind în asemenea condiţii, de constrângere, de control total, de dirijare, şi-a dezvoltat competenţe şi capacităţi de decodare a informaţiei determinate de contextul ăsta.

Dacă niciodată nu ai capacitatea să discuţi în contradictoriu, să negi, să te opui - inexistenţa polemicii şi a democraţiei -, cum poţi să te manifeşti? S-au dezvoltat unele trăsături care s-au lărgit şi au devenit aproape trăsături comune.

De pildă duplicitatea, capacitatea de evitare, balansul acesta de a evita pericolele apar numai în condiţiile în care oamenii sunt nevoiţi mereu să facă faţă unor presiuni şi unor pericole.

Când toată generaţia mea trebuia să fie cu ochii atenţi, cu urechile atente, nu cumva să spună ceva pentru că orişicine putea să fie informator în jurul tău, pentru că ştiai că există în fiecare colectiv câte cineva care era informator, atunci devii obişnuit să disimulezi, ai un comportament de faţadă. În aceste condiţii, oamenii atât de tare au intrat în rolul ăsta încât nu mai pot ieşi acuma.

Dar ceva pozitiv există?

Este o deschidere în general a românilor, şi a moldovenilor cu atât mai mare, spre valori umaniste. Există un fel de naivitate, de credinţă care se ridică deasupra raţiunii şi care îl face pe om să creadă încă în valori. Orientarea spre valorile spirituale este specifică regiunii acesteia. Dacă ne uităm în trecut, toţi marii gânditori şi creatori de valori provin din zona aceasta. Am putea spune, deşi este hazardat să facem o asemenea afirmaţie, că există o relaţie între sărăcie şi creativitate. Creativitatea se naşte în condiţii de presiune şi de pauperitate. În bogăţie şi în trai bun se naşte un soi de mulţumire de sine care nu duce la tensiune creativă. Cred că moldovenii au această tensiune creativă.

Care ar fi şansele să ne schimbăm, după perioada aceasta comunistă? Avem şanse să ne schimbăm în bine?

Sunt paşi importanţi făcuţi. Deja a apărut nu prima, ci chiar a doua generaţie de oameni care se naşte acum şi care nu are nici un fel de legătură cu trecutul acesta, cei care sunt foarte tineri acum, care au acces la calculator. Oamenii aceştia nu mai au nici o legătură cu trecutul. Pentru ei sunt nişte poveşti, exact aşa cum sunt basmele, vin din altă lume şi nici nu au aparatul pentru ca să o decodeze. Pe aceştia nu poţi să îi presezi şi să îi ţii sub constrângere cu mijloacele vechi.

Dar despre această generaţie a internetului ce părere aveţi?

Impresiile sunt contradictorii, de fapt sunt şi impresii bune şi mai puţin bune. Este o generaţie mai informată, mai emancipată, o generaţie care comunică fără teamă cu lumea întreagă şi încă de la o vârstă foarte fragedă, este o generaţie care parcă nu mai aparţine locului acestuia. Ei sunt cetăţeni ai lumii. Nu au nici un complex faţă de cei din alte părţi. Dar, studiile au arătat că toţi cei care se expun mult televizorului, calculatorului sunt oameni care nu mai pot să acţioneze, care îşi pierd calităţile afective, capacităţile de comunicare, de socializare, se retrag, sunt egoişti, sunt o mulţime de efecte secundare, efecte perverse ale acestei formidabile descoperiri, dar este un fenomen inevitabil, nu avem cum să îl controlăm.

Absolvenţii de Psihologie au foarte multe oportunităţi

Revenind la partea aplicabilă a studiilor de psihologie, ce fac cei care termină Facultatea de Psihologie, cât de mult sunt solicitaţi pe piaţa muncii?

Sunt foarte multe oportunităţi şi încă nu sunt toate exploatate. Firmele mari au nevoie de psihologi, consilieri, selecţia personalului, formarea personalului. O absolventă de-a noastră foarte bună lucrează la firma Siemens şi chiar dacă i-am propune să vină în cercetare, nu ar veni, pentru că ea este mult mai bine plătită, pentru un debutant, 500 de euro e bine. Sunt mulţi care lucrează în reţeaua medicală, în clinici, unde este o mare cerere de psihologi, aproape în orice spital trebuie să existe psihologi. Alţii lucrează în marile organizaţii, în organizarea muncii, selecţia personalului, formarea personalului, unii foarte buni, performeri, lucrează în vânătoarea de creiere, sunt unii specializaţi în găsirea minţilor sclipitoare pentru marile companii. Mai sunt organizaţii, precum închisoarea, care au nevoie de psihologi. De asemenea, mai sunt şi şcolile, dar şi învăţământul special, adresat persoanelor cu nevoi speciale.

Cum ar trebui să fie un profesor care să atragă elevii, studenţii, un pedagog modern?

Un profesor modern trebuie să fie foarte bine informat, trebuie să îşi stăpânească foarte bine domeniul, să renunţe la modul acesta de a transmite informaţiile din manual, să fie în dialog şi în comunicare continuă cu elevii. Am fost la absolvenţi de-ai noştri care predau prin licee şi am văzut ce se poate face, elevii sunt foarte interesaţi să acumuleze cunoştinţe de psihologie şi mai ales să le aplice în situaţiile lor. Când o profesoară este capabilă să transfere cunoaşterea, s-o transforme în aplicaţie, în practică socială, atunci reuşeşte să îşi atragă elevii. Elevii aceştia foarte buni, din păcate, nu vin la noi, ei merg la facultăţi care le permit să facă imediat o carieră spectaculoasă, merg la Drept, la Economie.

Meseria de psiholog este una de dăruire, modestă, nu duce la o carieră spectaculoasă. La Psihologie trebuie să vină cei care doresc să se implice, să facă ceva pentru ceilalţi, să se dăruiască, să ajute. Psihologul are aproape aceeaşi menire pe care o are şi preotul, el face ceva pentru ceilalţi, pentru comunitate. Or, aici, vin numai cei cu vocaţie. (Interviu realizat de Oana RUSU)