Datinile românilor de Anul Nou

În preajma Anului Nou, românii serbează, în funcţie de zona în care locuiesc, după specificul locului. Modalităţile de sărbătorire sunt numeroase, de o deosebită bogăţie şi implică participarea întregii colectivităţi, inclusiv a copiilor, care sunt iniţiaţi şi determinaţi să participe la datinile transmise din cele mai vechi timpuri. Obiceiurile prezentate mai jos se practică încă pe teritoriul ţării noastre şi sunt pline de semnificaţii pentru cultura noastră populară.

Pluguşorul

Această datină, prin excelenţă agrară, se regăseşte la aproape toate popoarele lumii. La români este expresia dorinţei unor recolte bogate, prezentată sub forma unei descrieri hiperbolizate, cu ecouri mitice. Recuzita Pluguşorului este formată din plug, bici, clopote, buhai. Copiii sunt primii care pornesc Pluguşorul şi încep a umbla pe la case, primind în schimbul urărilor de an bun, sănătate şi belşug daruri (colaci, fructe sau bani). Urmează alaiul cetelor de feciori care pornesc la urat noaptea, pe la casele fetelor de măritat şi pe la rude.

De regulă, conducătorul cetei este un fecior frumos, numit calfă sau turc, un tânăr cu o conduită morală demnă. Acesta poartă costum ţărănesc tradiţional, iar pe cap are o căciulă împodobită cu şiraguri de mărgele şi panglici multicolore. Ca semn distinctiv, apanaj al autorităţii, este bastonul căptuşit cu alamă şi cositor. În timpul jocului îşi fac apariţia cetele de mascaţi, reprezentaţi de „urâţi“ şi de „frumoşi“, care fac ghiduşii şi amuză asistenţa. „Urâţii“ se dau peste cap, aleargă după fete şi copii, scot animalele din grajduri, se ascund sub paturi şi mese, se urcă în copaci, pe case şi pe sobe. Din grup mai fac parte „negustorii“ şi „căldărarii“, al căror dialog stârneşte hohote de râs.

Jocul caprei

În societăţile ancestrale, acest animal a întruchipat personificarea fertilităţii. Obiceiul şi-a pierdut în timp încărcătura sa mitică. Astăzi, a devenit pur divertisment.

Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Numele „animalului-vedetă“ variază de la o regiune la alta: cerb - în Hunedoara, capră sau ţurcă - în Moldova şi Ardeal, boriţă (de la bour) - în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia“ şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.

Capra îşi subordonează, de cele mai multe ori, în timpul desfăşurării jocului, toate celelalte personaje. În unele sate din Bucovina, acest animal apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra), iar în altele, animalul este singur, escortat doar de cioban, moş şi babă. Masca costumului este alcătuită dintr-un cap de capră, confecţionat din lemn, cu maxilarul inferior mobil, care este tras cu o sfoară în timpul dansului. Capul este împodobit cu corniţe cu oglinzi, panglici multicolore şi este fixat într-un băţ care se sprijină pe pământ.

Jocul caprei este acompaniat de un fluier, cât timp ciobanul sau moşul rostesc strigături ironice şi pline de haz. Foarte interesant este faptul că jocul caprei nu se derulează haotic, din contră, în timpul spectacolului, pot fi surprinse mai multe faze succesive: capra simulează că se îmbolnăveşte şi moare, căzând la pământ - acest moment provoacă ciobanului o stare de panică -, şi după un „dialog“ cu animalul, în cele din urmă, reînvie.

Jocul ursului

Spre deosebire de Capră, această datină e întâlnită doar în Moldova, de Anul Nou. Se presupune că la originea ei s-ar afla un cult traco-getic.

Jocul ursului este practicat mai mult în zonele colinare şi de câmpie şi mai puţin în cele montane. Cei mai spectaculoşi urşi de Anul Nou îi întâlnim în Bosanci, Udeşti, Chilişeni, Ştirbăţ, Poieni, Boroaia şi în zona Câmpulungului, în special la Sadova şi la Fundu Moldovei (zona Bucovinei) şi la Dărmăneşti (zona Bacăului).

La fel ca în jocul cu capra, şi în cazul urşilor pot fi identificate câteva secvenţe: rostogolirea urşilor în cerc, bătutul şi moartea ursului, apoi învierea, precum şi urcarea acestuia pe toiag. După executarea momentelor principale din timpul dansului, urşii se mişcă independent, se iau la trântă, fac tumbe.

Melodia ursărească este însoţită de numeroase strigături: „Ursul meu, cu sania,/ L-am adus din Spania/ Scoală, ursule, de jos,/ Să te văd cât eşti de gros;/ Scoală, ursule-n picioare,/ „Să te văd cât eşti de mare“.

Jocul căiuţilor

Calul este o întruchipare a unor simboluri mitice specifice, care, în timpuri arhaice, avea funcţie de protejare a gospodăriilor şi a bisericilor de spiritele rele. Jocul de Anul Nou este răspândit în satele din Muntenia, Moldova şi nordul Dobrogei. Cei mai recunoscuţi dansatori sunt căiuţii din Hârtop şi Fântânele, Dolheşti, Zvoriştea, Zamostea (Moldova).

Cel mai adesea, jucătorii de căiuţi sunt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pânză roşie, albă sau neagră, la care se adaugă ornamente, de pildă oglinzi, beteală, canafi, mirt, panglici. Capul de cal este fixat într-un suport de lemn, de obicei o covată, care se acoperă cu un covor sau material din pânză albă sau colorată, de care se cos batiste, ştergare, panglici.

Jocul cerbului

Cerbul simboliza, în mitologia populară românească, puritatea şi dreptatea, iar la vechii traci era simbolul soarelui. Masca de cerb se compune tot din cap sculptat în lemn, cu un maxilar mobil. Trupul este făcut dintr-un covor ţesut. Costumul cerbului atrage atenţia prin podoabele de pe capul acestuia, confecţionate din diverse materiale strălucitoare.

Cerbul este înconjurat de „moşnegi şi babe“, de muzicanţi şi dansatori îmbrăcaţi în costume populare. Satul Corlata din nordul Moldovei excelează prin fastuozitate eleganţa jocului şi, de asemenea, prin colindul de cerb, cea mai veche formă de colind din întreg spaţiul bucovinean.

O altă categorie de măşti reprezintă vechiul cult al moşilor şi al strămoşilor, măşti sociale, măşti de turc, jidan, armean, grec, ţigan, măşti de vrăjitor, doctor sau negustor. Măştile „urâţilor“ sunt expresii ale timpurilor istorice. „Urâţii“ defilează în grupuri independente şi asigură buna dispoziţie.

În contrast cu aceştia, sunt grupurile de „frumoşi“ („împăratul“, „ministrul“, „generalul“, „jandarmul“, „bunghierul“ şi „irodul“).

Tinerii costumaţi în „frumoşi“ provin din familii înstărite, care se remarcă printr-un comportament exemplar şi prin bune calităţi de dansatori.

De prin ţară adunate…

Un alt obicei, practicat de romii de la marginea localităţilor din Banatul Montan, este „Vasilica“. Se ia un cap de porc, se împodobeşte şi se machiază, i se pun cercei, salbă şi legătură de cap. Cu acesta se joacă „Vasilica“. Se interpretează un cântec cunoscut şi, nu de puţine ori, plin de glume deocheate la adresa gazdei sau a nevestelor care au fost infidele. Până în ajunul Anului Nou, în Muntenia, Dobrogea, Ardeal se pregăteşte „Paharul de aur“. Acesta se spală şi se stropeşte cu Agheazmă. Din el se bea în noaptea de Anul Nou, la botezuri şi cununii. În Transilvania, paharul este inscripţionat.

În Banat, de Anul Nou, se obişnuieşte să fie ridicaţi copiii sub un an la grindă. Moaşa ia pruncul şi îl ridică de trei ori cu capul până la grindă, urându-i să crească voinic, norocos şi sănătos. Apoi se aşază cu toţii la masă şi petrece împreună cu părinţii copilului şi rude. La plecare, moaşa oferă copilului bani şi îmbrăcăminte. Până de curând, în seara care preceda sosirea noului an nu se mânca găină, crezându-se că râcâie înapoi şi nu-ţi va merge bine. În zona Doljului, specific obiceiurilor autohtone este absenţa, în general, a secvenţelor spectaculoase, în detrimentul simbolurilor şi semnificaţiilor cu rezonanţă.

Calendarul din foi de ceapă şi din cărbuni

În această perioadă a sărbătorilor de iarnă, oamenii apreciau lunile ploioase sau zilele de secetă pe baza unui „calendar din foi de ceapă“. În noaptea de Ajun se tăiau bucăţi egale dintr-o ceapă, iar cojile obţinute erau botezate cu numele lunilor din an. Se punea o cantitate egală de sare în fiecare coajă şi se aşezau în rând, succesiv, ca lunile din an, pe masă sau pe vatra sobei. Prognoza pe întreg anul se făcea în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, în funcţie de cantitatea de apă acumulată în foile de ceapă.

Tot în noaptea din ajunul Anului Nou se făcea „calendarul din cărbuni“, pentru a afla cât de rodnice vor fi culturile din anul viitor. Se alegeau câţiva cărbuni aprinşi, botezaţi cu numele plantelor semănate în acel an (grâu, porumb, sfeclă, mazăre, cartofi etc.), care se aşezau pe marginea vetrei sau pe o tavă, după care erau lăsaţi până a doua zi (1 ianuarie). În funcţie de cantitatea de cenuşă rezultată în urma arderii complete şi a stingerii cărbunilor se stabilea rodul recoltei şi, de asemenea, tipul de culturi semănate în cantităţi mai mari în primăvara următoare.