Frânturi din sufletele oamenilor, aşezate pe hârtie

Luăm martori uneori hârtia căreia ne confesăm, neştiind că misivele se pot pierde de multe ori sau pot rămâne, dacă nu pentru veşnicie, măcar ani buni acoperite de colbul uitării, pe de-o parte, şi de indiferenţa oamenilor, pe de altă parte.

Am apreciat întotdeauna scrisorile (nu doar pe cele care circulă între oameni importanţi şi mai cu seamă între prieteni adevăraţi) ca fiind martore ale unor trăiri sufleteşti înalte la statura ceasului de atunci, ale unor evenimente relevante şi ale amintirii oamenilor care trec, de cele mai multe ori, neobservaţi prin marea învolburată a acestei vieţi.

Scrisorile sunt confesiuni (fără epitrahil) ale bucuriilor şi întristărilor, pot fi rugăciuni ori semnale de alarmă. Scrisoarea poate deveni operă de artă dacă semnatarul ei are harul condeiului.

M-am cufundat în mreaja scrisorilor mitropolitului Antonie Plămădeală adresate familiei preotului Petru şi preotesei Angela Ciobanu din Slatina Fălticenilor.

Statornicul preot s-a aşezat aproape de zidurile voievodalei Mănăstiri Slatina în anul 1946 şi n-a mai plecat vreodată. Rămas fidel comunităţii încredinţate în vremuri nu tocmai uşoare, părintele Petru Ciobanu l-a întâlnit la începutul anilor â50 pe ieromonahul Antonie Plămădeală, devenit vieţuitor al ctitoriei lui Alexandru Lăpuşneanu, tânăr, fugar, neînţeles.

Teologul ortodox Pavel Florenski observa din sfintele învăţături că apostolii apar câte doi: Petru şi Ioan sau Petru şi Pavel.1

În rugăciunile Bisericii noastre, sfinţii vindecători sunt pomeniţi tot câte doi: Cosma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, Samson şi Diomid, Talaleu şi Trifon, Mochie şi Anichit. Astfel, ei vindecă prin darurile primite în legătura lor sufletească. Aceşti sfinţi au exprimat filantropia pentru că în viaţa lor au experimentat prietenia. Actul vindecării este un act de jertfă, iar jertfirea pentru celălalt se învaţă la umbra iubirii cuprinsă în prietenie. Vorbim aici "despre prietenii buni, care sunt devotaţi şi jertfelnici. Vorbim despre acei care ard de prietenie", după cum scria Sfântul Ioan Gură de Aur.

Stihira zilei de pomenire a Sfinţilor Trei Ierarhi, de la 30 ianuarie, mărturiseşte că, deşi ei au trăit în locuri diferite,

s-au "contopit în duh". Această unire postulează veşnicia. Nu poţi fi prieten cu cineva dacă nu îl vezi în lumina veşniciei.

La înmormântarea mitropolitului Antonie m-am întâlnit cu prietenul său nedespărţit, credinciosul preot Petru Ciobanu. Mi-am adus aminte că Sfântul Grigorie mărturisea la moartea prietenului său Vasile că este "pe jumătate mort, sau redus la jumătate - despărţit adică de acel mare tovarăş şi ducând o viaţă îndurerată şi amărâtă, cum este şi firesc după o astfel de pierdere"2. Având în minte aceste cuvinte vechi, ori de câte ori m-am întâlnit cu părintele Petru, aveam să remarc că atât el, cât şi doamna preoteasă Angela, amintesc mereu numele mitropolitului, păstrându-i neştearsă amintirea3. Revin la evocarea prieteniei dintre marii ierarhi Vasile şi Grigorie. Iată ce mărturisea Sfântul Grigorie la moartea prietenului său Vasile: "Cum să nu vărs lacrimi, când îmi aduc aminte! (...) Ne luptam între noi nu pentru întâietate, ci ne luam la întrecere cum să ne-o atribuim unul altuia, întrucât fiecare socotea ca şi pe a sa gloria dobândită de celălalt. Se pare că aveam amândoi un singur suflet, care punea în mişcare două trupuri. Chiar dacă ar trebui să nu credem pe cei care afirmă că toate sunt în toţi, în cazul nostru este de crezut că fiecare era în celălalt şi prin celălalt"4. Durerea despărţirii de un prieten, dar şi legătura permanentă cu el sunt descrise magistral de slăvitul ierarh de la Constantinopol, Sfântul Ioan Gură de Aur: "Dacă vreunul dintre voi are un prieten şi de

l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura - şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte. Ştiu pe cineva care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri".

Slatina, din ţinutul Fălticenilor, va rămâne locul care consemnează în istorie începutul unei prietenii veşnice. Pentru prietenia faţă de familia preotului Petru Ciobanu, mitropolitul Antonie Plămădeală a rămas cu acest ţinut moldav în suflet.

În anul 2005 sau 2006, într-o vizită pe care am făcut-o la Slatina, părintele Petru şi preoteasa Angela mi-au deschis cutiile păstrate cu grijă, arătându-mi fotografii şi scrisori preţioase care purtau semnătura ieromonahului, episcopului şi mitropolitului de mai târziu Antonie Plămădeală.

În biblioteca casei parohiale, la loc de cinste se aflau cărţile mitropolitului, cu dedicaţii speciale pentru părintele Petruş şi prezbitera Angela, multe dintre ele aduse personal de ierarhul Antonie Plămădeală în vizitele făcute prietenilor şi binefăcătorilor săi. De puţine ori mi-a fost dat să văd atâta discreţie în relaţiile dintre persoane. Privind către ei, am înţeles că prietenia "evită cel mai adesea gesturile publice".5

Unul dintre telefoanele primite de la ei m-a lăsat "fără grai". Doamna preoteasă mi-a comunicat hotărârea luată în consiliu de familie de a-mi încredinţa cel mai preţios tezaur al vieţii lor, şi anume corespondenţa cu Mitropolitul Antonie Plămădeală. Am fost uluit, dar şi bucuros peste măsură primind slovele preţioase, ca şi literele aurite ale unui manuscris:

"Nimic nu este întâmplător pe lumea aceasta!

Pe părintele arhimandrit Timotei Aioanei l-am cunoscut după ce i-am cunoscut mai întâi slova. Chipul era aidoma slovei sale: plin de inteligenţă, seriozitate, poezie, lumină şi încântare duhovnicească.

L-am îndrăgit aşa cum îi îndrăgisem scrisul.

L-am cunoscut la înmormântarea mitropolitului Antonie. Îmi vine să cred că, plecând dintre noi, n-a vrut să ne lase orfani. Aripa care ne-a ocrotit toată viaţa a plecat să zboare alături de cea a îngerilor lui Dumnezeu.

Nu putea să ne lase neocrotiţi. L-a ales pe părintele Timotei să ne ocrotească, să ne iubească, aşa cum a făcut-o el toată viaţa.

Copleşiţi de admiraţia şi preţuirea ce am avut-o pentru mitropolitul Antonie şi, totodată, de interesul şi dragostea ce

ne-o poartă nouă, prietenii de-o viaţă ai mitropolitului, am hotărât să lăsăm comoara cea mai de preţ a inimii noastre -CORESPONDENŢA - părintelui arhimandrit Timotei Aioanei, pentru a o folosi cum crede de cuviinţă.

Îi dorim sănătate şi putere ca să poată îndeplini dorinţa de dincolo de mormânt a I.P.S. Antonie.

Preot Petru Ciobanu, presbitera Angela Ciobanu

26 octombrie 2008, Sf. Dumitru."

În puţinele ceasuri de linişte am început să lecturez paginile corespondenţei. Le-aş numi pagini dintr-o arhivă inedită, cum a intitulat cândva mitropolitul Antonie una dintre cărţile pe care le-a îngrijit. Pe lângă scrisori sunt, cred, vreo 200 de ilustrate trimise din diferite colţuri ale lumii, din America, Australia, Africa, Asia, din aproape toate ţările europene. Ziceri scurte, uneori câteva cuvinte care spun foarte mult. Epistolele sunt adevărate opere literare, mărturisiri de taină, necunoscute încă, amănunte importante, necenzurate, gânduri pline de erudiţie şi poezie, toate ascunse în paginile corespondenţei dintre mitropolitul Antonie şi familia preotului Ciobanu. Aşa cum este şi fragmentul din scrisoarea alăturată:

"Iată, de pildă, cum mi-am început cariera mea de conferenţiar în apus.

Eram în Belgia, la Chevetogne, şi părinţii m-au rugat să le spun ceva despre monahii români. Îl aveam lângă mine pe ierodiaconul Daniil Gelsi, care vorbeşte româneşte, şi am început să improvizez ceva, bineînţeles în româneşte, sperând că el va traduce. Dar el s-a încăpăţânat să nu vrea.

Vorbeşte franţuzeşte, mi-a zis.

Dar n-am vorbit niciodată până acum. Citesc eu, dar pentru vorbire trebuie exerciţiu!

Încearcă şi ai să vezi că merge.

Şi dacă nu merge, mă traduci?

S-a învoit. Şi am început deodată să vorbesc franţuzeşte. Cum până atunci vorbisem numai româneşte, au rămas toţi paf! A fost o harismă coborâtă pe neaşteptate asupra mea.

Aşa mi-am început cariera de conferenţiar. Am povestit vieţi de călugării vii, ceea ce a fost ceva cu totul inedit în lumea lor. Nu le venea să creadă că nu vorbesc dintr-o carte de spiritualitate necunoscută lor.

A doua zi m-am dus la o mănăstire trapistă (călugări care tac), la Rochefort, tot în Belgia, şi la despărţire stareţul m-a invitat să vin a doua zi să ţin o conferinţă. Acum eram deja "conferenţiar", aşa că nici nu m-am gândit şi am zis "Da". Dar încurcătura a răbufnit a doua zi.

Dimineaţa m-a luat părintele Daniil şi cu încă un părinte şi m-au dus la Mânăstirea benedictină Maredsous, în sudul Belgiei. În drum ne-am oprit la un Seminar la Dinant şi la o Facultate de Teologie de Namur, unde am improvizat din nou discuţii şi, cu jumătate de oră înainte de conferinţa programată la Rochefort, am ajuns din nou la Chevetogne. Ce să mai faci în jumătate de oră? Nu mi-am putut face nici măcar nişte note. Eu, cam speriat în sinea mea, dar îmi ziceam că bieţii trapişti, care tac toată vremea, vorbind la nevoie prin semne, vor fi bucuroşi să mai audă grai de om, oricum, dar să sune! Or fi nişte oameni simpli acolo… Găsesc eu să le spun ceva. Şi ne-am dus. Daniil a luat nişte diapozitive cu mânăstiri româneşti, urmând să facem şi proiectări. Speram ca la nevoie să pot vorbi româneşte şi că Daniil nu mă va mai refuza, dar el s-a dus în fundul sălii. Când am intrat în sala de conferinţe, într-o bibliotecă luxoasă, erau vreo cincizeci de părinţi, fiecare cu masa lui, cu cărţile lui pe masă, cu instalaţie de lumină, şi de recepţie la cască… Nimerisem într-un cuib de cărturari. Numai cu ajutorul Harului de sus am putut vorbi o oră despre caracteristicile spiritualităţii româneşti. Vorbind descopeream că le spun lucruri interesante, pe care ei, cărturarii, nu aveau de unde le şti, şi căpătam curaj minut cu minut. A fost bine.

După aceea a urmat Franţa. Dacă aş sta să le număr, aş izbuti să ştiu câte conferinţe am ţinut. Destul să spun că un profesor de la Saint Sulpice

mi-a obţinut, nesolicitat de mine, o bursă de călătorie în Franţa, şi aşa am fost la Avignon, la Eygalières, la Cluny, la Taizé, la Lyon, la Mâcon, la Nantes, la Reims, la Chartres, la La Pierre qui-Vire, la Bussy, la Dijon etc. etc. Şi bineînţeles la Paris, unde făceam o haltă de câte o zi, două, în care trebuia să fiu la masă la Abbé Cutare, la Profesorul Cutare, în audienţă la Vicarul Parisului Pezeril, apoi la Cardinalul Parisului Marty, apoi la Pierre Emmanuel de la Academia Franceză, devenit acum Preşedintele PEN-ului, Asociaţia Mondială a Scriitorilor. La Paris am fost bine înţeles şi la biserica românească, unde, la Paşti, am stat alături de celebrul scriitor Eugen Ionescu şi m-am întâlnit cu comunitatea românească, cu scriitori etc. Nu l-am văzut pe C.V. Gheorghiu şi îmi pare rău. (scriitor român, foarte mare, stabilit în Franţa, preot)". (Scrisoarea din 17 noiembrie 1969, expediată din Oxford, aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei).

1 Pavel Florenski, Stâlpul şi temelia adevărului, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 271.

2 Sfântul Grigorie Teologul, Panegeric (cuvânt de laudă) la Sfântul Vasile cel Mare, EIBMO, Bucureşti, 2009, p. 159.

3 Arhim. Timotei Aioanei, Portrete în cuvinte, Ed. TRINITAS, Iaşi, 2007, p. 44.

4 Sfântul Grigorie Teologul, Panegeric..., p. 90.

5 Coord. Mihail Neamţu şi Bogdan Tãtaru-Cazaban, O filosofie a intervalului - In honorem Andrei Pleşu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 7.