Iubirea aproapelui este un vaccin împotriva exclusivismelor

Bogdan Murgescu este un distins istoric, profesor la Universitatea din Bucureşti, laureat al Premiului "Nicolae Iorga" al Academiei Române pentru lucrarea "Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea". O altă lucrare, "România şi Europa, acumularea decalajelor economice", a fost răsplătită cu premiile "Eugeniu Carada" şi "Historia Magistra Vitae". În ultimul volum apărut la Editura Polirom analizează situaţia Ţărilor Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină. Domnia sa a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări.

Lucrarea dvs. precedentă se ocupa de decalajele dintre România şi Europa formate într-un interval de cinci secole. Lucrarea de faţă are în vedere o problemă puţin cercetată de istorici: finanţele, fiscalitatea. A fost aceasta o povară permanentă pentru români? Şi dacă am compara trecutul cu situţia prezentă, ce-am putea spune?

Fiscalitatea este esenţială pentru funcţionarea oricărui stat. Un stat care nu reuşeşte să-şi însuşească o parte semnificativă din rezultatele activităţii economice nu poate funcţiona, nu are mijloace pentru a-i recompensa pe toţi cei care, oameni şi organizaţii, îl fac să funcţioneze. În acest volum am studiat mai puţin aspectele juridice ale fiscalităţii şi ale administraţiei financiare, şi mai mult dimensiunea lor cantitativă şi implicaţiile finanţelor asupra economiei şi societăţii din Ţările Române. Estimările cantitative au evidenţiat caracterul cu totul excepţional al creşterii fiscalităţii în Moldova, şi mai ales în Ţara Românească în secolul al XVI-lea. Deşi după revolta antiotomană din 1594 povara fiscală a mai scăzut, cele două principate au rămas state cu o fiscalitate relativ ridicată în context european de-a lungul întregii perioade a dominaţiei otomane, până în secolul al XIX-lea. Dacă dorim să comparăm situaţia de atunci cu cea de acum, avem şi unele asemănări, şi o deosebire majoră. La nivelul asemănărilor avem numărul mare al dărilor, repartiţia socială inechitabilă a impozitării şi eficacitatea scăzută a colectării. Deosebirea fundamentală este însă că în secolele XVI-XVIII fiscalitatea din Ţara Românească şi Moldova era mai ridicată decât în majoritatea statelor europene, în timp ce actualmente nivelul efectiv al prelevărilor fiscale în folosul statului este mai mic decât în majoritatea ţărilor europene.

În continuarea întrebării anterioare, au fost românii mereu nişte oropsiţi? Există măcar o perioadă cât de cât fericită în istoria noastră?

Întrebarea dumneavoastră este aproape filosofică. Nivelul fericirii este greu de măsurat chiar pentru zilele noastre, când dispunem de tot felul de sondaje de opinie şi de numeroase şi tot mai sofisticate happiness studies. Cu atât mai complicată este reconstituirea nivelului de fericire în epoci mai îndepărtate, pentru care izvoarele sunt incomparabil mai puţine şi rareori reprezentative statistic.

Oricum însă, aş fi împotriva afirmaţiei că românii au fost mereu nişte oropsiţi. Din două motive. Mai întâi, deoarece cuvinte precum "mereu", "întotdeauna", "permanent", "constant" au mari şanse să fie invalidate de examinarea atentă a trecutului istoric. Apoi, pentru că autovictimizarea s-a dovedit de cele mai multe ori înşelătoare în istorie. Înşelătoare în raport cu adevărul istoric, şi înşelătoare în raport cu opţiunile noastre pentru prezent şi viitor.

Consideraţi că prezenţa otomană ne-a frânat mult dezvoltarea şi fructificarea mai din timp a şanselor de modernizare. Dar nu există şi un revers? Înapoierea să ne fi ajutat să conservăm un ataşament faţă de un mod de viaţă tradiţional, pe care modernitatea, de la sine înţeles, îl dă peste cap.

Dominaţia otomană a fost pe de o parte o frână, pe de altă parte un stimul al creşterii economice. Per total, cred însă că a prevalat factorul de frânare, de drenare a resurselor, şi în ultimă instanţă de întârziere a dezvoltării economice. Nu cred că are prea mult sens să căutăm în factorul otoman un stimul al ataşamentului faţă de un mod de viaţă tradiţional. Societatea modernă a generat la un moment dat un anumit paseism, o idealizare a vieţii de tip vechi. Viaţa oamenilor din Evul Mediu sau din epoca modernă timpurie nu avea însă mai nimic bucolic în ea. Era o viaţă aspră, la discreţia vremurilor (intemperii, năvăliri, molime etc.), în care oamenii sufereau deseori şi mureau mult mai tineri decât azi. Ştiu că este imposibil, dar i-aş invita pe mulţi dintre nostalgicii din zilele noastre să reluăm discuţia după ce vor fi făcut un salt în timp şi vor fi trăit măcar o săptămână "în mod tradiţional", dar integral "tradiţional".

Ce va însemna în viitor condiţia noastră paradoxală de ortodocşi latini? Sau în condiţiile globalismului nu va mai conta un asemenea specific?

Eu cred că această particularitate este un real capital, chiar şi în secolul XXI. Ea ar trebui să ne îndemne la respingerea categorisirilor simplificatoare, a clişeelor şi stereotipurilor în raport cu alte popoare, la recunoaşterea diversităţii, la o mai armonioasă adaptare la procesul de globalizare. Totodată, întoarcerea la mesajul universalist al Noului Testament şi al primelor secole creştine ne poate feri să cădem în păcatul trufiei de a ne crede esenţialmente altfel decât semenii noştri. Iubirea aproapelui este un vaccin împotriva exclusivismelor de tot felul, inclusiv împotriva exceselor tribalismului naţionalist din ultimele două secole.

O întrebare de final. Afirmaţi că Mihai Viteazul nu avea în minte ideea naţională, ci alte considerente când a unit Principatele. Vă apropiaţi evident de domnul Lucian Boia. Credeţi, aşadar, că un popor poate supravieţui fără eroii săi? Nu e nevoie totuşi de puţină exagerare pentru a ne salva eroii?

Eu îl respect pe domnul profesor Lucian Boia, dar demersul meu este diferit de al domniei sale. Dânsul a de-construit felul în care au scris istoricii de mai târziu despre Mihai, în timp ce eu am fost preocupat mai ales de ce ne spun textele de epocă despre acţiunile lui şi ale contemporanilor săi. Or, nici unul dintre izvoarele rămase de la Mihai Viteazul (sute de documente, scrisori, însemnări) nu atestă vreo motivaţie etnico-naţională a acţiunilor sale. Concluzia la care a trebuit să ajung este că motivaţiile sale şi ale contemporanilor săi erau de altă natură, fie socială, fie politică, fie religioasă. Această concluzie nu scade valoarea de erou a lui Mihai Viteazul. Meritele sale istorice rămân mari, doar că ele sunt altele decât au scris istoricii, literaţii şi oamenii de film, care i-au atribuit fără acoperire idei şi sentimente ce nu aparţineau epocii sale. Mă întrebaţi dacă este nevoie "de puţină exagerare pentru a ne salva eroii". Aici problema este ce înţelegem prin "puţină exagerare". Toate naraţiunile istorice cuprind o anume simplificare a trecutului, în care omiterea unor nuanţe este menită de a spori inteligibilitatea. O asemenea simplificare este legitimă câtă vreme respectă esenţa adevărului istoric. Dacă este vorba însă de o falsificare deliberată a concluziilor la care am ajuns pe baza unei examinări profesioniste a izvoarelor şi a tuturor informaţiilor disponibile despre trecut, atunci exagerarea nu mai este acceptabilă. Întorcându-ne la Mihai Viteazul, spuneam că meritele lui istorice rămân mari. Revolta lui antiotomană din 1594 a salvat Ţara Românească de la colapsul economic, social şi demografic. A fost un mare strateg. I-a protejat pe ortodocşii din Transilvania chiar înainte de a lua în stăpânire principatul intracarpatic. Relaţiile lui cu secuii au fost excepţionale, mai bune chiar decât cu românii din Transilvania şi pot sluji şi azi ca un exemplu de colaborare interetnică. Chiar socotiţi că este puţin lucru?...