O poveste cu miresme de agheazmă şi busuioc

Lingura este obiectul cel mai prozaic şi mai discret care ne însoţeşte în viaţă şi dincolo de ea. Dacă ar vorbi, ar fi în stare să istorisească, aşa cum noi pălăvrăgim la prânz ori la cină cele mai banale şi mai extraordinare poveşti pe care le-a auzit din gura noastră. Însă ea este mai mult decât un simplu tacâm pentru ciorbă. Dincolo de rostul ei utilitar sau ritualic, lingura este simbolul începuturilor, al rădăcinilor.

Toţi am început de la lingură de lemn şi sare. Este o didactică pe care adulţii o invocă ori de câte ori novicii sunt pe cale de a-şi întemeia o familie. Este fundamentul fiecărui început de drum, căci aşa debutează orice căsnicie, de la strachină şi lingură de lemn. Desigur, în zilele noastre, o asemenea logică ar părea un eufemism, dar nu raţiunile ei sociologice sunt importante aici, ci cele care ţin de istoria culturii şi de spiritualitatea noastră. Pentru că lingura de lemn are aceeaşi istorie şi devenire ca a omului: a traversat secole zbuciumate, a cunoscut sărăcia şi bogăţia, însă rostul său a rămas neschimbat.

Obiect banal, comun şi atât de lipsit de importanţă încât uneori nici nu-l vedem, nu realizăm că există, lingura îşi are rolul ei indispensabil în lumea noastră. Doar la vremea moşilor de vară sau de iarnă, la pomenirile de peste an, ea îşi revendică locul privilegiat. Atunci o vedem, ştim că este, când o rânduim peste vasele de lut, aşa frumoasă, cioplită în lemn de tei, cu tradiţionala floare imprimată în verde şi roşu pe coadă, pentru a fi mesagerul nostru către cei de dincolo. Astfel, numai în compania străchinilor, a ulcelelor de moşi şi a lumânărilor aprinse, realizăm cât de evidentă, de vie este această lingură neînsemnată. Ea ne aduce în lumea de demult, cu miresme de agheazmă şi busuioc, a bunicilor.

La supe, terci şi îngheţată

Istoria sa este uriaşă. Strămoşul lingurii pare să fi fost tot o bucată de lemn, după cum atestă unele descoperiri arheologice. Studii greceşti spun că, încă din preistorie, carapacele crustaceelor au fost folosite pe post de lingură, cum sunt cele utilizate de popoarele primitive. În alte situri arheologice, s-au descoperit linguri de origine egipteană făcute din fildeş, silex, ardezie şi lemn. Lingurile romane şi greceşti erau făcute de obicei din bronz sau argint, iar forma mânerului era de spice, se menţionează în lucrările de specialitate. Tot ele precizează că lingurile medievale pentru uz casnic erau făcute din corn de vacă sau din lemn, însă cele din materiale precum alama au apărut abia prin secolul al XV-lea.

Noi, europenii, le folosim pentru ciorbe, supe, terci, orez, îngheţată, sau prăjitură, însă, în Asia de Sud-Est, lingurile sunt principalul tacâm pentru servirea mâncării, fiind de ajutor doar pentru împingerea alimentelor în bolul lingurii. Datorită lor s-a născut o adevărată castă a meşteşugarilor lingurari, iar unii din acest neam le-au folosit ca instrumente muzicale în concerte de mare măiestrie.

Muzeul cu 5.400 de tacâmuri

Cele mai des folosite esenţe de lemn pentru făurirea lingurilor este paltinul şi teiul. Însă, meşterii populari, creatori ai unei arte de o mare bogăţie şi originalitate, ştiu la ce e bun fiecare copac în gospodăria lor. Astfel, ei întrebuinţează bradul şi stejarul la construcţii, fagul la lăzile de zestre, cornul şi alunul pentru bâte ciobăneşti şi codirişti de bici, frasinul pentru uşi şi ferestre, paltinul şi teiul pentru furci de tors, casete ş.a. Toate aceste obiecte de lemn se regăsesc cu prisosinţă în muzeele satelor din România şi, din ce în ce mai rar, în casele noastre. Există însă un muzeu exclusiv al Lemnului la Câmpulung Moldovenesc şi altul, unic în lume, foarte aproape de acesta, la distanţă de câţiva metri, Muzeul Lingurilor de Lemn. Este casa cu două nivele a regretatului profesor Ioan Ţugui (nu Ion Ţugui, scriitorul) şi a soţiei sale, care adăposteşte peste 5.400 de linguri de lemn. Din 1945 şi până în 1978, când etnograful s-a stins subit, au strâns împreună impresionantul tezaur. De 20 de ani, întreaga colecţie a profesorului se află în custodia nepoţilor. Lingurile au fost adunate de către bucovineanul Ţugui de la diverşi artişti populari, pe altele le-a primit din schimburi realizate cu colecţionari din străinătate sau ca donaţie.

Lingurile pentru bărbaţi cu femei cicălitoare

Simple, pictate, sculptate sau traforate, piesele muzeului din Câmpulung Moldovenesc sunt grupate după ţara de provenienţă, materialul din care sunt confecţionate, motivele decorative şi meşterii care le-au realizat. Multe dintre lingurile utilitare şi artizanale sunt pictate cu chipurile lui Decebal şi Traian, Tudor Vladimirescu ori Mihai Viteazul, dar şi cu celebrele mănăstiri din Moldova, costume populare din diverse zone ale ţării, motive decorative ce fac trimitere la obiceiurile şi tradiţiile româneşti. Lingurile sunt create din 130 de specii de lemn, cele mai multe provenind desigur din Bucovina. Printre ele se află linguri folosite la stână, la smântânit, la luat spuma din supă, la strecurat, la prepararea mustului din fructe de pădure sau pentru a da de mâncare la păstrăvi. Dar sunt şi unele mai speciale, cum sunt lingura gălăgioasă, lingura calicului, lingurile îndrăgostiţilor şi cele din zestrea miresei.

La nivelul superior al casei se află lingurile pentru bărbaţi cu femei cicălitoare. Acestea sunt nişte linguri care au ataşate pe ele mai multe inele din lemn. În timpul mesei, bărbatul "sună" din lingură, agitând-o, pentru ca nevasta cicălitoare să-l lase să mănânce liniştit. Colecţia mai cuprinde şi piese folosite de personalităţi precum Mihail Kogălniceanu sau Mihail Sadoveanu. Unul dintre cele mai valoroase exponate este "lingura geamănă", ce datează de la 1825. Dar şi mai veche este o lingură de pe vremea împărătesei Maria Tereza, când Bucovina s-a aflat sub ocupaţie austro-ungară. Ele sunt decorate cu flori de câmp, de pădure, spice, peşti, căprioare, balauri, şerpi, melci, încrustate cu mărgele, argint sau aramă şi chiar cu o scenă din balada Mioriţa. Alături de acestea sunt linguri din Africa, Noua Zeelandă, SUA, Mexic, Japonia, China, Tanzania, Pakistan şi din toate ţările din Europa. Şi soiurile de lemn folosite sunt la fel de diverse: abachi, illomba, iroko, kosipo, limba, makore, mansonia, okume, pin Oregon, samba, magnolie, makon, mahon, nuc american, palisandru, piersic, smochin sau tuia gigantică.

Mai aproape de ei

În ţară sunt şi acum diverşi sculptori în lemn sau meşteri populari, creatori de linguri. Magazinele lor virtuale te îmbie cu obiecte de artă care mai de care mai interesante, cum sunt, de exemplu, lingura norocului, lingura înţelepciunii, lingura binelui şi a răului, lingura îndrăgostiţilor, lingura puterii, linguri maramureşene, în special linguri cu poveşti, spun ei.

Apar simboluri solare cum ar fi "soarele de dimineaţă", "roata vieţii", simboluri ale maternităţi sau simboluri creştine la care artiştii apelează pentru decorarea pieselor. Iată cum banalul obiect pentru mâncat ciorba de burtă sau de perişoare nu mai este un anonim în existenţa noastră, ci, dintr-odată, un patrimoniu care ne ţine legaţi de istorie, de trecut, de strămoşi. Numai în compania străchinilor, a ulcelelor de moşi şi a lumânărilor aprinse, realizăm cât de evidentă, de vie este această lingură neînsemnată. Ea ne aduce în lumea de demult, cu miresme de agheazmă şi busuioc a bunicilor.