„Paştele falnice, cu cămaşă nouă, cu găoci de ouă“

„Suitu-Te-ai pe cruce Cel ce Te-ai pogorât din cer, venit-ai la moarte, Viaţa cea fără de moarte; către cei din întuneric Lumina cea adevărată; către cei căzuţi ridicarea tuturor.“ „În mormânt fiind închis cu Trupul Tău cel mărginit ai înviat, Hristoase, Cel ce eşti nemărginit; şi uşile fiind încuiate, ai venit înaintea ucenicilor Tăi, atotputernice.“

Pentru români, Săptămâna Mare este un timp dedicat cu precădere lui Dumnezeu. Cine nu s-a spovedit şi împărtăşit până la sărbătoarea Floriilor caută să o facă acum. De la Florii până în Vinerea Mare, creştinii participă seară de seară la Denii şi la Prohodul Domnului. În Joia Mare este scoasă în faţa Altarului crucea Domnului, iar „aerul“ sau „mormântul Domnului“ este aşezat pe o masă în mijlocul bisericii. Mii de credincioşi trec de trei ori pe sub ea şi sărută cu evlavie crucea, noul Pom al Vieţii veşnice.

Ţăranul român ţinea sărbătorile în primul rând prin nelucrare, respectând porunca a patra din Decalog: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte“. În Joia Mare nu se lucra şi nu se dormea. Despre cel care dormea se credea că va fi leneş tot anul. În mitologia noastră românească, o figură memorabilă o are Joimăriţa sau Joia Neagră, o personificare a Joii Mari, care, zice-se, mergea prin sate şi le pedepsea pe gospodinele care nu terminaseră de tors cânepa, lovindu-le peste degete şi arzându-le degetele. Femeile împărţeau în Joia Mare: oale noi cu apă tămâiată, mâncare, colaci, flori şi lumânări.

Legende despre ouăle de Paşti

Tot în Joia Mare se vopsesc ouăle. Acestea sunt de două feluri: merişoare (ouăle roşii) şi împistrite (numite şi încondeiate, muncite, chinuite, scrise). Obiceiul vopsitului ouălor se reflectă într-o serie de legende autohtone. Potrivit celei mai cunoscute dintre ele, Maica Domnului sau Maria Magdalena aşază la baza crucii pe care stătea răstignit Mântuitorul un coş plin cu ouă, cu gândul de a înmuia prin acest gest inima împietrită a soldaţilor romani. Ouăle se fac roşii de la sângele care s-a scurs din rănile Mântuitorului.

Potrivit unei alte legende, prigonitorii Domnului nostru Iisus Hristos, vrând să îi facă rău Maicii Sale, aruncă după ea cu pietre, pietre care se prefac în zbor în ouă roşii. Pentru că primul ou pe care îl vopsea sau îl încondeia gospodina era „de încercare“ se chema cearcă. Ouăle de Paşti erau vopsite în vechime în roşu, galben, verde, albastru, negru şi aveau desenate pe ele câteva motive, dintre care cele mai cunoscute sunt: crucea românească (având forma unei cruci simple), crucea rusească, crucea Paştelui, vârtelniţa, suveica, grebla, furca, roata carului, hârleţul, floarea Paştelui, brăduţul, grâul câmpului, calea rătăcită, mâneca sucită, peştele, fluturul, frunza nucului, frunza bradului, ciuboţica-cucului, ghiocelul, măgheranul, trandafiraşul, păianjenul, laba-gâştei, berbecele, urechile iepurelui, creasta-cocoşului, laba cârtiţei, laba broaştei, porumbaşul, albina, berbecele, cornul berbecelui, coarnele cerbului, inelul ciobanului, fluierul ciobanului, fierul plugului, steaua, cârja, cercelul doamnei, pălăria.

În trecut, ouăle erau vopsite în negru în special în amintirea celor morţi. Cine vizitează Muzeul Ţăranului poate vedea câteva mostre în expoziţia permanentă, în faţa Pomului cu Cruci. Negrul exprima, în mentalitatea noastră tradiţională, pătimirea Domnului.

Tot în vechime ciocnitul ouălor - acest ritual ludic autohton - se făcea după câteva reguli nescrise, dar adânc înrădăcinate în tradiţia noastră populară. Se ciocneau „capul“ cu „capul“ şi „dosul“ cu „dosul“. În prima zi a Sfintelor Paşti se ciocnea doar „cap“ cu „cap“. Persoana mai puţin importantă din punct de vedere social sau de o vârstă mai mică ţinea oul, iar cealaltă „dădea cioc“, spunând: „Hristos a înviat!“. Prima îi răspundea: „Adevărat a înviat!“ Ca şi astăzi, în trecut exista obiceiul de a ciocni ouă „pe luate“.

Străbunii noştri credeau că pe diavol îl deranjează atât scrisul (încondeiatul) ouălor, cât şi obiceiul colindatului în sat. De aceea întreabă tot timpul dacă românii mai respectă aceste tradiţii.

Ouăle roşii aduc bucurie în sufletele curate ale copiilor. O legendă românească spune că în momentul Învierii Domnului, toţi copiii din lume s-au trezit cu un ou roşu în mânuţă.

Vinerea Mare şi pasca

În Vinerea Mare, ţăranul român ţinea post negru, crezând, printre altele, că postul negru vindecă durerile de cap, dar şi alte beteşuguri. În această zi nu se lucra: nu se ţesea, nu se torcea, nu se spăla, nu se muncea la câmp. Singurul lucru pe care îl puteau face gospodinele era să frământe şi să coacă pasca.

Ţărăncile făceau pasca rotundă având convingerea că scutecele în care a fost înfăşat Domnul nostru Iisus Hristos au avut formă rotundă. Sau o făceau în patru colţuri, având ca model piatra Sa de mormânt. La mijlocul copturii se făcea o cruce. Înainte de a băga pasca în cuptor, gospodinele făceau semnul crucii cu lopata pe cei patru pereţi ai cuptorului şi rosteau următoarea rugăciune: „Cruce-n casă,/ Cruce-n piatră,/ Cruce în tuspatru/ Cornuri de casă/ Dumnezeu cu noi la masă,/ Maica Precista la fereastră“. Cojile de la ouăle folosite la pască erau aruncate pe o apă curgătoare. Din aluatul rămas de la pască erau făcuţi cozonacii.

Noaptea Învierii şi prima zi de Paşti

În noaptea de sâmbătă spre duminică, după miezul nopţii, toţi creştinii merg la biserică aşteptând marea bucurie a Învierii Domnului. Ţăranul român se pregătea pentru acest moment unic primenindu-se: se spăla pe faţă cu apă în care punea busuioc, o monedă de argint şi un ou roşu. Apoi se îmbrăca în straie noi. Se şi spunea în popor: „Paştele falnice/ Cu cămaşă nouă/ Cu găoci de ouă“. Acest obicei a creat şi zicala populară consemnată pentru prima dată de Anton Pann: „Paştele săracului este când îmbracă cămaşă nouă şi când are pe masă ouă“, de unde reiese că oricât de sărman ar fi fost ţăranul, în ziua Învierii Domnului sărbătorea în haină nouă, curată şi cu ouă roşii pe masă pentru că aşa moştenise el obiceiul din bătrâni.

În noaptea Învierii, lua pasca, dar şi alte alimente - dacă avea - pe care le îndesa într-o desagă spre a fi sfinţite la biserică: brânză, ouă, unt, sare, cârnaţi, piper, usturoi, făină. După încheierea Sfintei Liturghii, dimineaţa se întorcea acasă cu lumânarea aprinsă şi o stingea de grindă, făcând cu fumul scos de flacăra ei o cruce acolo. După ce mânca sfânta anafură, pasca, ouăle şi celelalte bucate sfinţite la biserică, împreună cu toţi casnicii săi, aşeza masa înfruptându-se din toate cele pregătite din timp şi prelungind, astfel, bucuria de care se împărtăşise la sfânta biserică. Pe masa sărbătorii Sfintelor Paşti un loc aparte îl ocupă mielul, care este considerat de etnologi aliment ritual, dar şi un simbol hristic.

Urmează Săptămâna Luminată, un timp al bucuriei pentru creştini, când fiecare suflet meditează asupra înţelesurilor adânci cuprinse în imnografia bisericii. (Ciprian Voicilă, sociolog,  Muzeul Ţăranului Român)