Pelerinaj organizat de ATOR Iaşi

Îmi aduc aminte, fără să vreau, de cuvintele rostite în gând de părintele Serafim Rose, atunci când, după îndelungi căutări şi frământări interioare, la limită cu disperarea, a intrat pentru prima dată într-o biserică ortodoxă, în speranţa că va afla răspuns la neliniştile lui spirituale.

Era în perioada pascală şi credincioşii cântau „Hristos a înviat!“. Vlădica Ioan, îmbrăcat în veşminte luminoase, a ieşit la cădit în biserică cu sfânta cruce şi lumânarea aprinsă în mână. Acolo, în biserica aceea, pentru prima dată în viaţa lui, părintele Serafim Rose a avut sentimentul că a ajuns „acasă“. Şi-a spus-o în gând: „Mă simt acasă. Sunt acasă“. A urmat apoi cunoaşterea vlădicului Ioan Maximovi, uimirea întâlnirii cu Ortodoxia, convertirea, botezul, intrarea în viaţa monahală, mărturisirea prin scris a puterii şi frumuseţii credinţei noastre ortodoxe.

Sâmbătă, 9 mai 2015, ATOR Iaşi a invitat 50 de tineri pentru o plimbare de o zi „pe la noi, pe-acasă“. Artemie, student la istorie, membru în Consiliul de conducere al asociaţiei, bucurându-se de ideea aceasta a pelerinajului, a aruncat în glumă: „Hai să mai ieşim din Iaşi, hai să mergem puţin unde nici cei de la Google Maps nu au putut ajunge“. Adevărul este că ne sunt atât de familiare mănăstirile din nordul Moldovei şi ne simţim atât de acasă, încât a spune că mergem „pe-acasă“ nu este nici o exagerare.

Nu am plecat în cine ştie ce expediţie de cucerire de teritorii noi. Nu. Nu obişnuim. Am plecat pe la noi, pe-acasă, pe la mănăstirile nemţene, într-o călătorie al cărei scop a fost să ne reîntâlnim cu bunii şi străbunii noştri, cu sfinţii şi, nu în ultimul rând, cu noi înşine. Am încercat de data aceasta să trecem istoria locurilor şi a mănăstirilor prin filtrul minţii, pentru a înţelege mai bine jertfa înaintaşilor şi pentru a aşeza cele văzute şi trăite şi meditate în inimă.

Ţinutul Neamţului, pământ apărat de voievozi cu sânge şi rugăciune, dar şi binecuvântat de Dumnezeu. Sfânta Liturghie slujită în biserica de lemn din incinta Centrului pentru tineret ,,Vestitorii Bucuriei“ din Bălţăteşti, Mănăstirea Văratec cu Sfântul Iosif şi ospeţia maicilor, Cetatea Neamţului, mănăstirea Războieni şi vederea locului de la Valea Albă, unde s-a confruntat Ştefan cel Mare cu însuşi Mahomed al II-lea, sultanul care a cucerit Constantinopolul, toate acestea au creat în cei 50 de „neliniştiţi“ o stare de sensibilitate specială. Viaţa nu poate fi trăită plenar şi umplută decât de Cel care a trăit-o plenar, de Hristos, după modelul sfinţilor. Am privit încă o dată icoanele lor pe zidurile vechi ale bisericilor pentru a-i înţelege mai bine şi pentru a ne inspira. Apoi, după câteva reflecţii am ajuns la concluzia că nu putem să ne bucurăm cu adevărat de tărâmul Neamţului şi al Moldovei, dacă nu-i cunoaştem povestea, nu-i cunoaştem trecutul. Va trebui să punem urechea la pământ şi să ascultăm cu atenţie glasul lui. Vom auzi tropote de cai venind dinspre răsărit şi dinspre apus şi dinspre Stambul şi dinspre miază-noapte şi... vom auzi şi nechezat de cai porniţi în grabă să-i oprească la hotar pe cei  pe care „lumea nu putea să-i mai încapă şi-au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă“. Va trebui să înălţăm capul şi să ciulim urechea. Vom auzi glasul codrului. Vom desluşi în el sunetul spadelor, plânsetul femeilor şi suspinul bătrânilor; dar şi cântecul doinelor şi săltatul horelor. Vom auzi cum ne spune tainic, aşa cum i-a spus şi lui Eminescu că el, codrul, din tânăr precum este, tot mereu întinereşte. „Numai omu-i schimbător, pe pământ rătăcitor, iar noi - românii - locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem“. Se pare că românii sunt singurul popor din Europa care nu este venit din alte teritorii. Aici, în jurul Carpaţilor, ne-am născut, aici am trăit şi aici suntem.

Cetatea Neamţului, simbol al istoriei noastre

 Astăzi, o aglomerare de ziduri din piatră. Vizitatorul are nevoie de lecturi şi imaginaţie pentru a vedea hatmanii şi pârcălabii şi vitejii care au apărat aceste ziduri cu preţul vieţii lor. Pentru noi este mai uşor. Ei au făcut istoria, nouă ne revine a o citi, a o cunoaşte. Ghidul ne-a spus că numele cetăţii vine de la slavii care îi numeau pe locuitorii acesteia „nemeţi“, adică liniştiţi, pentru că nu se puteau înţelege cu ei. Cetatea nemeţilor a dat cu timpul numele întregului ţinut al Neamţului.

Biserica Mănăstirii Războieni a fost ridicată „pentru amintirea şi întru pomenirea tuturor drept-credincioşilor care s-au prăpădit aici“, după cum spune pisania aflată pe peretele dinspre sud al bisericii. A fost construită în anul 1496, la 20 de ani de la Bătălia de la Valea Albă (1476). Acest locaş de cult nu a fost ridicat pentru a sărbători o izbândă aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea bisericilor voievodului, ci pentru a adăposti osemintele celor ce au cazut în luptă în acea zi de vară, 26 iulie 1476, boieri şi răzeşi.

La întoarcere, în drum spre Iaşi, în lumina apusului, ne-am împărtăşit gândurile şi impresiile adunate peste zi. Gânduri şi gânduri. Fiecare dintre noi, după puterea lui, după înţelegerea lui, a mărturisit ce-a simţit şi ce a trăit în această zi, în preumblarea făcută împreună, pe la noi, „pe-acasă“. Cu toţii am avut, însă, un gând comun. Trebuie să mai mergem o dată. (Mihail Siminciuc, ATOR Iaşi)