La ce bun educația?

Istoria, mai veche sau mai recentă, ne arată că aceia care și-au cultivat spiritul au lăsat „dâre" în lume, au transformat-o, au ridicat-o din punct de vedere tehnic, material, spiritual. Puterea unei comunități nu depinde numaidecât de bogății materiale, de forța strategică sau de mărimea spațiului stăpânit, ci de puterea minților și a spiritelor, de întinderea și reverberațiile ei în timp, în lume. Dacă această forță interioară este stimulată și promovată, celelalte puteri (ale armelor, strategiilor expansioniste, individualismelor de tot felul) pot păli în fața ei. Spiritul uman, prin iscusință și credință, „mută munții din loc", transformă și îmbunătățește lumea, edificându-se și perfectându-se, în acelaşi timp, el însuși neîncetat.

Ne tot autocategorisim că am fi buni, frumoși și inteli­genți, ca indivizi și ca națiune, numai că aceste trăsături, chiar dacă sunt reale, nu au doar un caracter înnăscut, ci sunt calități câștigate prin edu­cație, prin perseverență, prin efort propriu. Dincolo de caracteristici sau etichete autoatribuite, de trăsături psihologice ce țin de ethosul colectiv, eviden­țiate prin studii recente, trebuie spus apăsat că orice avantaj aptitudinal, individual sau de grup, trebuie cultivat, protejat, sporit. Indiferent de numărul „talanți­lor" moșteniți (mai mulți, mai puțini), avem obligația, fiecare dintre noi și toți la un loc, să-i asumăm, să-i înmulțim, să-i răspândim - prin noi înșine sau prin alții. Or, acest fapt presupune un efort atent de cultivare, de creștere și sporire spirituală prin educație. Inteli­gența și creativitatea, oricât de mari ar părea la manifestarea lor primă, dacă nu sunt cultivate, activate, încurajate, rămân simple „podoabe" la care ne raportăm visător, retrospectiv și cu regret tardiv, adeseori, după ce le-am pierdut pentru totdeauna.

Educația se răsfrânge asupra calității vieții

Investiția în capitalul uman este cea mai avantajoasă și sigură cale de sporire spirituală și materială a unui popor. Ea se bazează pe o bogăție imaterială, evanescentă, dar care se rabate pozitiv asupra tuturor realități­lor lumii. Este o „materie primă" purtată de om, ușor identificabilă, aflată la îndemână; nu trebuie alte eforturi premergătoare pentru a o depista. A o neglija înseamnă nu numai o pierdere sau sărăcire sigură, dar și o batjocură și chiar o blasfemie la adresa creației. Gradul ridicat de educație se răsfrânge asupra dezvoltării și calității vieții socie­tății. Ea conduce la un plus de civilitate, la bucurie și împlinire existențială, la satisfacții nemărginite - prezente și viitoare. Creș­te nivelul de expectanțe, dar și frecvența răspunsurilor de valoare înaltă față de alții; asemenea bulgărelui de zăpadă, „să­mânța" educației va crește și va multiplica cândva prin conduite similare în timp și spațiu. Edu­cația are un caracter autotelic, autoedifică neîncetat persoana, întreține și stimulează educația continuă. Iar cultura de acum este garantul culturii sporite de mai târziu („cultura naște cultura", cum se spune). Desigur, nu este vorba de o supracalificare (care ar presupune consum de energii nejustificate), ci de deter­minarea unui raport optim, la nivel individual și social, între cerințe și posibilități, între idealuri și realități. Nu toți trebuie și pot să parcurgă toate segmentele de instruire, dar societatea este obligată să creeze condițiile (materiale, formale) pentru ca fiecare să se înalțe în raport cu „talantul" pe care îl poartă.

Când reformele sunt interminabile, școala are de suferit

Învățământul românesc se manifestă, de mai multe decenii, printr-un echilibru relativ instabil, imprecis, precarităţile din jur (politice, economice) influen­țându-l de cele mai multe ori negativ. Avem de-a face cu un învă­țământ „de menține­re", cu inter­venții corective, de cele mai multe ori când „cuțitul ajunge la os". Nu există o viziune pe termen lung, integrală, continuă. Ne bazăm pe „cârpeli", pe „corecturi" din mers, pe „intervenții" ale unor grupuri de interese cu influ­ență mai mare, pe reactivități în raport cu rezultate catastrofice. Nu prevenim sau previzionăm, ci reacționăm la realități negative care ne inundă. Învățămân­tul suportă și absoarbe în mod specific toate „accidentele" din jur. Normal că acesta nu funcţionează ca o insulă, ca un teritoriu autarhic; nu visăm la o izolare sau funcționare de la sine și pentru sine, însă, ca orice subsistem important al socialului, ar avea nevoie de o autonomie funcţională, de o anumită pro­tecție/izolare în raport cu factori perturbatori, mizând pe o con­stanță funcţională, predictibilitate legislativă, pe expertiză și angajare profesionistă, aspecte care, din păcate, nu se regăsesc în realitate. Rar se întâmplă ca aceia puși să conducă educația să aibă și competențele necesare, instituția consilierii (prin experți, cunoscători sau practicieni di­recți ai domeniului) este inexistentă, amatorismul și voluntarismul predomină în foarte multe situații. Reformele reîncep cu fiecare echipă guvernamentală, ceea ce este statuat de cineva este înlocuit cu un alt punct de vedere fără a se aștepta rezultatele unei schimbări sau inovări. Se derulează un adevărat exercițiu „sisific" de reconstrucție fără noimă, de începere fără sfârșit. Nu există un fir conducător, strategii continue pe termen lung agreate şi vizate a se întrupa indiferent de fluctuaţiile peisajului politic. Anumite puseuri legislative par a rezolva nevoi punctuale sau de grup, legea educaţiei este mereu pusă în discuţie şi „schimbată la faţă" până a nu se recunoaşte în raport cu varianta iniţială sau, mai rău, ne trezim cu construc­ții legislative neavizate, nediscutate, neasumate.

Demotivarea în învățământul românesc

Neîncrederea în şcoală şi în rezultatele ei (corelate şi cu disfuncţiuni pe piaţa muncii) conduce la o decredibilizare a instituţiei ca atare. Munca dascălului este devalorizată material şi simbolic, abandonul şcolar şi nerealizarea şcolară devin din ce în ce mai evidente, o resursă de energie creativă şi inteligenţă se pierde pentru totdeauna (dacă ne referim, de pildă, la lipsa unor pârghii de susținere şi încurajare a copiilor cu posibilităţi din mediile defavorizate). Nu lipsa de spațiu școlar sau numărul mic de școli este problema (în treacăt fie spus, putem da exemple de abandonare a unor spații școlare întregi, în unele orașe, prin desfiin­țarea unor grupuri școlare din lipsă de elevi), ci diminuarea dorinței actorilor de a învăța (sau a-i învăța pe alții - cazul profesorilor), demotivarea acestora de a mai începe sau continua parcursuri școlare potrivit posibilită­ților individuale sau nevoilor comunității.

O educație autentică presupune anticipare, angajare, responsabilizare, predictibilitate, corelare dintre nevoile personale cu cele comunitare. Calitatea ei nu emerge de la sine, nu cade din cer, ci este o rezultantă a interacțiunii dintre persoană și sistem, dintre individualitate și comunitate, dintre prezent și viitor, dintre împlinire și năzuință, dintre certitudine și credință, dintre realizare și visare. Iar din punct de vedere procesual, e nevoie să conservăm experiența verificată și bunele practici, să le adecvăm la pulsul vremii, să experimentăm și să ne asumăm noul care ne priește și să mergem mai departe. Asta presupune o filosofie curajoasă și înțeleaptă, bazată pe un raport optim dintre continuitate și înnoire, constanță și flexibilitate, acceptanță și respingere. Ca și în alte situații de ridicare și edificare spirituală, educația presupune acțiune tactică, pas cu pas, din aproape în aproape, cu urcușuri și coborâ­șuri, cu ardoare și sudoare, dar cu încrederea și bucuria atingerii unei înalte ținte!