Noile configurații ale lui „a crede”

Libertatea împreună cu acțiunea de a crede și conștiința de sine sunt ­dimensiunile umane cele mai susceptibile de interpretare. Liberă într-o minte fondată pe conștiința de sine, puterea de a crede, receptată ca raportare personală la o realitate ­care depășește înțele­gerea, este dimensiunea centrală a minții raționale. Acțiune și dimensiune, în egală măsură, „a crede” se raportează constant la libertatea înaintării spre bine, indiferent de confi­gu­rația ideologică a spa­țiului cultural în care ne mișcăm.

Dacă procesul de devitalizare spirituală a societății nu mai este de multă vreme o noutate, proiectul evacuării creștinismului din spațiul gândirii este deja o evidență. Pe acest fond, pe măsură ce perspectiva spirituală moștenită pe filieră creștină rămâne o ereditate absorbită in­conștient, convingerile care reformulează noi tipuri de orientare spirituală operează mai puțin din­spre raportul cu ceea ce este clasic și într-o mai mare măsură printr-o raportare liberă la expresiile diverse ale unei rațiuni modelate

de ignorarea, mai mult sau mai puțin conștientă, a constrângerii convenționale configurată de tradiție. La prima vedere, pare a fi vorba doar de o mutație recentă pe harta gândirii. În realitate, lent și de lungă durată, procesul nu doar că repune în discuție validitatea configurațiilor clasice, ci practică înlocuirea lor cu exact ceea ce li se opune.

Eliminarea lui Dumnezeu din minte

Procesul de elaborare a metodologiilor alternative a sfârșit prin a concura și înlocui, sub forma unui proiect aparent viabil, etica instituită de modelul antropologic creștin. Ne aflăm în prezența unui drum construit prin exerciții de sporire a reflecției centrată pe validarea perspectivelor care se suprapun modelului clasic. De-a lungul acestui demers, concentrat constant pe ideea de autonomie, sunt deconstruite, remaniate, reconfigurate și, în cele din urmă, reconstruite oportun principiile etice care validează creștinismul ca model exemplar, pentru că scopul proiectului este eliminarea Dumnezeului creștin din gândire. De altfel, Dumnezeu fusese deja transformat în ipoteză chiar de la începuturile istoriei acestui tip de reflecție. Este suficientă o simplă repertoriere a teoriilor premoderne legate de configurațiile ideii de Dumnezeu, o analiză succintă a deismului și a jocului ulterior al influențelor lui în reflecția filosofică, pentru a verifica exis­tența unui proces deopotrivă intruziv și determinant. În această perspectivă, orice teorie antropologică ulterioară se susține prin ceea ce ea devine dinspre teoriile care-o fondează și nu pe referințe care convoacă, cel puțin în regim de probabilitate, idei făcând ­trimitere la transcendență. Pentru noua paradigmă, progresul inte­riori­tății nu mai este validat de rămânerea în Dumnezeu sau prin raportare la un transcendent care reglementează etica alegerilor, ci de sporirea inteligibilității angrenajului rațional al minții care-i conferă puterea de a fi ea însăși doar prin sine însăși.

Acțiunea intelectuală care și-a propus să transforme un demers, precum cel invocat anterior, în singurul exercițiu epistemologic în stare să explice realitatea, ține să-și valideze, orice-ar fi, premisele fondatoare. Se întâmplă că această perspectivă, care durează din timpurile premodernității, șantier în continuă construcție în mediul intelectual (vezi noile tipologii filosofice), care continuă s-o regândească, s-o repună în ordinea rațiunii - precum laboratorul care o menține în discuție ca pe singura realitate posibilă -, a pătruns abrupt în mintea modernității și a sfârșit în simplificare. Omul actual crede, întăresc verbul a crede, că rațiunea posedă deplin reperele înțelegerii lumii. Ceea ce era, în principiu, un proiect de anvergură - nașterea unei noi umanități, validă în construcțiile ei raționale, dincolo de orice referent transcendent, s-a transformat, printr-o lentă mutație, într-un discurs ­social agresiv.

Credința asociată impresiei 

În noua configurație, noțiunea „credință” este structurată de înțelesuri unilaterale, sugerate mai ales de concepte interpretabile, precum libertate și conștiință de sine. Evitând afirmații tari, cu atât mai mult cu cât procesul este în plină desfășurare, constatăm că, cel puțin în mintea postmo­dernității, raportul cu spiritualitatea generată de creștinism este diminuat calitativ spre inexistent. În măsura în care a dispărut direcția spirituală centrată pe ideea de libertate creștină - pentru că libertatea a devenit deja o noțiune asociată doar cu interpretata idee de alegere, ca semn al voinței care-și revendică răspicat suveranitatea, și nu deschidere spre transcendent și corelativul lui -, taina, acțiunea de a crede sfârșește prin a fi asociată cu multitudini de posibilități. Vizualizarea credinței ca acțiune superficială a minții este perspectiva care decide direcțiile. Or, pentru că experiența spirituală, ca exercițiu interior configurat de credință, nu mai este vizualizată ca eveniment natural, ci ca fenomen irațional, critica actuală nu o mai recunoaște drept acțiunea prin care omul nu încetează să-și descopere interioritatea în raport cu transcendența, ci ca operație care ține de periferia gândirii.

Pentru că noua gândire caută suport convingerilor sale fondate pe impresii aparent raționale, investigațiile ei ulterioare sunt acțiuni care tind să-i confirme deciziile. Acest gen de reflecție nu se lasă prinsă în curgerea pe care o presupune raportarea spontană a minții la natură, iar în acest plan credința joacă un rol central, ci este antrenată în analiza imediatului, înțeles ca singura realitate decriptibilă în stare să rela­ționeze cu mintea rațională. Or, de câte ori rămâne în rigorile cu­noașterii, reflecția nu-și permite să emită judecăți de valoare în legă­tură cu „iraționalul” minții care crede, pentru că nu are acces la ceea ce se oferă acestei minți în urma relației cu ceea ce-o transcende. Dincolo de orice raționa­ment posibil, analizele ei rămân incapabile să obiectiveze conți­nutul minții care crede. Din nefericire, răstălmăcirea ideii de „rațional” coincide cu o vagă înțe­legere a materiei credinței. Odată instalat, mecanismul creează premise pentru noi forme de a crede.

A crede nu este doar exercițiu care ține de domeniul experienței spirituale, ci putință a minții de a se raporta la lume, prin convingerea că oricât ar cunoaște înțe­legerea nu-i va fi niciodată deplină. În raport cu această viziune clasică, noile configurații ale lui a crede, disipate în hărți mentale de-o diversitate impresionantă, sunt la lucru în modelul de raportare la o lume care trăiește transcendența sub semnul improbabilului.

Asimilată la nivel individual, tendința de a crede că Dumnezeu este doar o probabilitate refon­dea­ză straturile adânci ale conștiinței. Când nu se mută în indiferență, ea coincide cu stări care modelează interioritatea, pe fondul impresiilor induse de convingerea că perspectiva rațională a reușit deja să învingă capcanele rămânerii în improbabil. Treptat, voința de a fi rațional generează atitudini și credințe care operează, toate, sub umbrela unei apa­rențe de rațional. În cele din urmă, substituirea credinței religioase cu noțiuni devitalizate spiritual este expresia nihilismului de care responsabilă nu este doar modernitatea, ci mintea care operează cu impresii puse la dis­poziție de realitatea imediată și, în oglindă, de propria ei reprezentare a lumii. De aici și până la ateismul bazat pe o formă de credință, distanța se reduce covârșitor.