Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Societate Analiză Speranță și teamă, odată cu trecerea anilor

Speranță și teamă, odată cu trecerea anilor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Analiză
Un articol de: Dumitru Horia Ionescu - 27 Noiembrie 2022

Mă gândesc la celebra frază scrisă de Philip Roth: „Bătrânețea este un masacru”. Recunosc, când am citit-o pentru prima dată, nu am fost deosebit de impresionat. Personajul principal al romanului lui Roth (Povestea lui Orișicine) se hotărăște să inițieze un curs de pictură, destinat exclusiv pensionarilor, oameni care au trecut, ca și el, prin experiența spitalelor, a intervențiilor chirurgicale pe muchie de cuțit, a bătrâneții pur și simplu.

Se înscriu mulți la acest curs, oameni care poate doresc să învețe să picteze, dar mai ales să înceapă ceva nou, fără să se întrebe la ce le servește pictura. Poate ca să alunge singurătatea ce-i înconjoară? La fiecare întâlnire a lor, înainte de a picta, se poartă discuții despre rezultatul ultimelor analize de sânge, al medicamentelor împotriva diabetului, despre felul cum au dormit azi noapte și ce ope­rații le-au mai recomandat medicii. Odată, o doamnă rostește sentința prin care orice iluzie devine iremediabil fără noimă. „Bătrânețea nu este o luptă, bătrânețea este un masacru”. Citind cartea, acum vreo 15 ani, mi-am spus că iarăși am dat peste una dintre celebrele fraze șocante, specifice lui Philip Roth, prin care el dorește să-și țină cititorii atenți. 

Nici bărbaţii măreţi nu sunt feriţi de îmbătrânire

Am văzut de curând filmul documentar realizat de regizorul Vitali Manski despre Gorbaciov. Nu, nu este un film despre fostul politician, odată puternicul pre­șe­dinte al Uniunii Sovietice, ci despre pensionarul Gorbaciov. Ce-i drept, un pensionar privilegiat, locuind într-un apartament spațios, având alături oameni care-l ajută. Cum picioarele îi erau foarte slăbite și dormitorul era la etaj, se construise un lift, care să-l ducă din camera de zi în dormitor. Înainte de a avea liftul, într-o seară, lui Gorbaciov i-au trebuit două ore grele pentru a urca singur cele câteva trepte până la etaj. În acest moment mi-am amintit de ceea ce scria Philip Roth despre bătrânețe, conștient de faptul că în fața slăbiciunii vârstei, până și cei mai celebri bărbați ai lumii capitulează fără condiții. Dar să fie bătrânețea un masacru? Mai întâi, o recunoaște și regizorul filmului, adevărata valoare a acestui documentar constă în faptul că octogenarul politician nu încearcă nici o clipă să trișeze, nu dorește să ascundă ceea ce devenise lupta sa permanentă cu realitatea existențială a momentului când trecerea timpului nu mai ține seama de nici o trecută putere politică și nici o fostă funcție oficială. Acum totul se rezumă concret la a urca treptele către dormitor, transformate în obstacol de netrecut. În același timp, dincolo de slăbiciunea iremediabilă a picioarelor, Gorbaciov se prezintă perfect lucid, stăpân peste gândurile și dorințele sale. Realizatorilor filmului le-a fost imposibil să-l atragă în vreo discuție defavorabilă lui sau prin care să se dezvăluie lucruri și fapte pe care el, Gorbaciov, dorea să le țină mai departe doar pentru el. Când o ziaristă letonă, vedem în film, insistă și încearcă prin întrebări subtile să afle mai multe despre ce s-a întâmplat când Uniunea Sovietică a încetat să existe, Gorbaciov îi răspunde fără echivoc: „Ne oprim aici!”. Doar o singură dată, cumva ne­așteptat, dar fără patimă, bătrânul politician rostește răspicat: „Elțîn a fost un idiot”. O singură remarcă politică, asumată intelectual, fiind evident că memoria lui Gorbaciov este fenomenală. El recita din marii poeți ruși și cânta în ucraineană cântecul de leagăn pe care-l învățase odinioară de la mama sa.

Gorbaciov se simţea singur de la moartea soției, copiii nu mai veneau aproape deloc în vizită și, de ce ne-am mira, nici Putin nu venea să-l vadă vreodată. Mai aflăm că pe vremuri, atunci când s-a dus la Brejnev, pentru a-i mulțumi pentru că tocmai fusese avansat în Comitetul Central al Partidului Comunist, acesta i-a răspuns printr-o singură propo­ziție: „Cel care a ocupat acest post înaintea ta a fost un om excep­țional!”. Discuție încheiată! Mama lui Gorbaciov a fost ucraineancă, la fel și socrul său. Ambii au avut un destin comun, au fost arestați în timpul lui Stalin, socrul său a fost torturat fiind învinuit că este contra­revoluționar. Ambii au supra­viețuit infernului, iar lui Gorbaciov îi era greu să formuleze răspicat cine poartă răspunderea pentru suferințele tuturor. Și aici discuția se încheie rapid. Era îngrijit de o pereche, ea bucătăreasă, el șofer. Aflăm că erau de o viață în serviciu la Gorbaciov, aproape prieteni cu șeful lor. În seara de Revelion, Gorbaciov era invitat acasă la această familie, așezat în capul mesei și bătrânul politician era vizibil încântat. Da, aceasta este familia lui. Aproape de miezul nopții la televizor începu să vorbească Putin și Gorbaciov scăpă aparatul de auzit pe jos. Nu se grăbi să-l ridice. Doar când noul șef de la Kremlin își termină discursul, atunci reuși și Gorbaciov să-și reașeze aparatul în ureche. „Putin a terminat punctual”, observă el. La televizor apare ceasul, mai sunt câteva secunde până se înnoiește anul și toată lumea ridică cupele de șampanie. 

Vârsta omului „plin de zile”

Priveam filmul gândindu-mă la zâmbetul unui bărbat bătrân care nu fusese lăsat singur în noaptea de Revelion, chiar dacă acest zâmbet părea oarecum identic cu cel pe care același bărbat îl afișa în toamna anului 1989, când, ajuns în Berlinul de Est, răspundea oamenilor care scandau pe stradă „Gorbi, Gorbi”. Gândindu-mă la fraza lui Philip Roth, am înțeles că bătrânețea poate fi o povară dacă vrem să o înțelegem în acest fel, dacă o constrângem să se poarte așa cu noi, să ne fie povară. Origen făcea un elogiu celor „plini de zile”, pentru că de multe ori cei cu picioare ușoare nu sunt neapărat înțe­lepții lumii. Trecând de 60 de ani, m-aș înfiora să cred că ajung ­într-o zodie a masacrelor, unde totul e detestabil și uricios. Mi-ar plăcea să cred că intru în tabăra celor „plini de zile”, chiar dacă nu știu deloc cum se atinge o asemenea stare de înțelepciune și o asemenea depărtare de tot ceea ce nu este nici esențial și nici semnificativ. Poate că sunt încă prea tânăr pentru a fi plin de zile, ori că încă zilele trec fără să se lase înțelese și să devină sfătuitoare. Nu voi dezlega vreodată tainele care țin ascunse adevărata înțe­lep­ciune a bătrânilor plini de sfaturi nemuritoare. Dar mă consider privilegiat prin speranța în credința mântuitoare și fiind conștient de cumințenia sfinților care îmi repetă din Înaltul Cerului că nu am nici cum și nici de ce să vorbesc cu viitorul - doar smin­tiții o fac. Și atunci, mă lupt să-mi anulez în minte orice neînțelegere despre bătrânețe, care nu e obligatoriu să fie ușoară. Atunci aș ajunge să sper și să nu am teamă. Câtă înțelepciune avea poetul! Dumnezeu să ne ajute!