Tot mai multe voci contestă utilitatea anumitor lăcaşuri de închinare, argumentând cu motive social-umaniste ineficienţa investiţiilor în biserici şi în împodobirea lor. Se uită însă că biserica este Lăcaş al Celui Preaînalt... Grija pentru bunăcuviinţa lăcaşurilor de închinare a fost o constantă permanentă în viaţa Bisericii.
La o primă vedere, se poate ridica întrebarea, mai mult sau mai puţin firească, de ce e nevoie de investiţii durabile şi de calitate în spaţii destinate desfăşurării dumnezeieştilor Liturghii? Oare rugăciunea nu ar fi bine primită şi în alte spaţii, mai puţin adaptate slujbelor Bisericii? Nu este oare primită jertfa euharistică săvârşită într-o cameră modestă sau într-un potir din tablă sau alt material mai puţin preţios? Este neapărat nevoie de o frumuseţe liturgică îmbinată cu un anumit simţ estetic care dezvoltă forme cultuale, culturale şi artistice de o anumită valoare? De ce trebuie să avem icoane pictate, când putem avea icoane de hârtie, lipite pe suporturi de lemn, şi de ce trebuie să investim în frumuseţea exterioară a lăcaşurilor de închinare, când putem finanţa cu aceşti bani diverse forme de milostenie în cadru social?
Liturghia e slujbă dumnezeiască, nu doar un simplu ritual
Fără pretenţia de a da un răspuns întru totul adecvat acestor întrebări care frământă adesea minţile şi inimile multora dintre noi, aş aminti doar cuvântul unui părinte athonit, trecut la Domnul, care m-a atenţionat cu următoarele cuvinte: "Niciodată să nu mai foloseşti expresia: "Sfânta Liturghie". Liturghia nu e doar sfântă, e dumnezeiască. Să spui mereu, şi credincioşilor, şi necredincioşilor, că noi săvârşim Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Nu e doar Sfântă, ci e Dumnezeiască. În ea, preotul şi credincioşii se împărtăşesc de Cel ce e viaţa şi izvorul vieţii, început al vieţii şi al lumii, Domn al cerului şi al pământului, Stăpân al mării şi al uscatului. Am pierdut unii dintre noi această conştiinţă a faptului că în biserici, la fiecare Dumnezeiască şi Sfântă Liturghie se produce o cutremurare, o inversare a vederii noastre decăzută de preamultul lumesc care ne pătrunde în fiecare zi". Nu am înţeles imediat atenţionarea părintelui. Mi se părea că diferenţa nu e mare şi că e poate un moft lingvistic această diferenţă. Însă în timp, după ce am început săvârşirea Tainei celei înfricoşătoare, am realizat că Liturghia e dumnezeiască. Că nu încape vorbă să poţi face rabat de calitate, nici în gesturi, nici în calitatea obiectelor de cult, nici la frumuseţea lăcaşului de cult. "În biserica slavei tale în cer ni se pare a sta..." Aşa după cum, la întâlnirea cu un bun prieten, ne străduim să îi oferim cele mai bune ale noastre pentru a-l ospăta şi găzdui, la fel, în întâlnirea cu Hristos, nu ne putem permite să jonglăm cu discursuri moralizator-sociale. Este adevărat oare că Dumnezeul nostru are în puterea lui şi viii, şi morţii, şi bogaţii, şi săracii, şi drepţii, şi păcătoşii? Este adevărat oare că Lui i se cuvine toată slava şi că El este Împăratul făpturii? Şi pentru a primi un împărat, mă îndoiesc că putem utiliza garderoba prăfuită a zilelor obişnuite. Credem noi oare că are Dumnezeu puterea să ne facă să bine-chivernisim bănuţul nostru şi pentru a ridica catedrale şi biserici, dar în acelaşi timp să îi ajutăm şi pe cei în nevoie? Dacă credem, sigur vom ridica şi catedrale, şi biserici, iar bănuţul pentru cei săraci se va înmii în mâna noastră. De nu credem însă că putem ridica lăcaşuri vrednice de Împăratul cel ceresc şi ne ascundem în spatele a tot felul de discursuri de genul celui susţinut de apostolul căzut, Iuda, în contextul vărsării mirului, niciodată nu vom ridica nici biserici, dar nici de cei săraci nu vom putea avea grijă.
Contabilitate şi daruri
Mă tem că am pierdut conştiinţa frumuseţii darului. Că de fapt nu mai credem în nimic; sau credem doar în bunul mers al Omului Nou, lipsit de Dumnezeu, lipsit de bucuria neprevăzutului şi a lipsei contabilităţii seci. Ne temem să mai investim în frumuseţea bisericilor, pentru că nu mai găsim în noi reperele credinţei. Fără a face lobby gratuit proiectului Catedralei Mântuirii Neamului, îmi pun întrebarea firească: de unde atâta răutate în atacurile îndreptate contra proiectului? De ce nu se scandalizează cei ce care se scandalizează la mai toate iniţiativele Bisericii atunci când e vorba de atâtea mii şi mii de sume alocate fie publicităţii pline de desfrânare, fie proiectelor urbane sau de infrastructură care mănâncă uneori milioane de euro doar în faza studiile nesfârşite de fezabilitate? Vrem căi ferate moderne, vrem autostrăzi care să ne faciliteze accesul către visurile noastre, vrem aeroporturi care să fie cât mai mari, uitând că de fapt nu mai ştim să ne oprim şi să ieşim dintr-un carusel care nu face decât să ne desfigureze. Vrem trenuri rapide şi şosele impecabile pentru a alerga de cele mai multe ori către nimic sau pentru a câştiga două trei ore în plus în faţa televizorului, sau pentru a fugi în calea nu ştiu căror plăceri. Vrem confort, vrem singurătate sau gălăgie inconsistenţă şi suntem tot mai deranjaţi de prezenţa crucii şi a frumuseţii discrete a lăcaşurilor de cult.
Sărăcie şi biserici goale
Uităm de fapt că uscăciunea ucide. Nu ar fi rău să privim un pic şi în curtea vecinilor. Să luăm exemplul Franţei: o democraţie destul de solidă, cu o economie destul de stabilă. Nici nu se mai pune problema construirii de biserici noi. Cele vechi sunt adesea goale sau transformate în hale de depozitare. Deci nici banul public şi nici cel privat nu mai merg către frumuseţea actului liturgic, ci cel mult către păstrarea, cu tentă culturală, a unui patrimoniu, care altădată a aparţinut Bisericii. Şi totuşi, chiar şi fără aceste investiţii, de care se tem atât de mult unii din compatrioţii noştri, străzile din multe oraşe din Franţa sunt pline de oameni fără adăpost. Care nu sunt numaidecât imigranţi sau certaţi cu legea. Rata sărăciei şi a mortalităţii acestor nefericiţi, în multe ţări occidentale, este destul de mare. Şi iată că nu există acolo bani investiţi în biserici, şi totuşi săraci există. Oare să fie România singura ţară în care construirea sau înfrumuseţarea bisericilor agravează situaţia celor săraci? Nu cred!
Dumnezeu este cel care poate face minuni cu săracii din societatea modernă. Cred însă că minunile întârzie să apară pentru că omul uită de Dumnezeu. Sau nu mai vrea să audă de Dumnezeu. Omul nu mai înţelege că Dumnezeiasca Liturghie este poate singurul lucru care mai ţine încă fragila stabilitate a lumii în care trăim. Şi că poate ar trebui să fim mai darnici cu felul nostru de a fi în faţa Tainei celei mari şi cereşti...
