Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Cunoaşterea de sine: necesitate psihologică şi spirituală

Cunoaşterea de sine: necesitate psihologică şi spirituală

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Alexandra Bădiţă - 21 Sep, 2010

Pe drumul nostru, în care fiecare îşi caută împlinirea, neştiutori fiind, vrem să o găsim într-un spaţiu bine definit şi nesigur, în exterior. Mulţi dintre noi fac un pas înapoi în faţa fricii de a rămâne singuri cu sine. Bineînţeles că nu putem separa ideea de "eu" de lumea în care trăim pentru că noi suntem ceea ce suntem în lume, de aceea nu trebuie să uităm de noi exilându-ne în exterior... Doar ştiind cine suntem putem afla cine vrem să fim sau cum trebuie să fim.

Chiar dacă nu ne dăm seama, toţi avem o imagine mentală a noastră, imagine care este sesizată de conştientul nostru. Concret, imaginea personală apare din convingerile pe care le avem despre noi înşine. Aceste convingeri se formează din experienţele noastre din trecut, din modul în care reacţionează ceilalţi faţă de noi. În momentul în care ne formăm o idee despre noi, ea intră în mintea noastră ca fiind absolut adevărată şi acţionăm conform ei. Odată formată imaginea personală vom acţiona ca atare, conform persoanei pe care o concepem. Imaginea pe care o vedem poate să nu fie una tocmai bună, dar tocmai acesta este scopul cunoaşterii de sine: să vezi cum eşti cu adevărat ca să poată începe o schimbare în tine.

Concepţia despre noi pe care ne-o formăm de-a lungul timpului stă la temelia întregii noastre personalităţi. În concordanţă cu ea, experienţele noastre tind să se adeverească şi să întărească propria imagine, ducând astfel la un cerc vicios. Toate acţiunile şi sentimentele noastre sunt în conformitate cu imaginea pe care o avem despre noi. Ne vom comporta aşa cum credem că suntem.

Adevărul găsit şi acceptat din noi

A te cunoaşte şi a-ţi vedea neajunsurile nu înseamnă a începe să te subestimezi, ci să te accepţi aşa cum eşti şi să îţi doreşti schimbarea. Fiecare persoană odată ce se descoperă şi vede că imaginea de sine nu este una tocmai ideală va dori schimbarea. Lupta se dă între a te accepta sau a nega adevărul pe care l-ai văzut în sufletul tău. Problema care se ridică aici este legată de adevărul din noi. Ce se întâmplă dacă în noi nu există adevăr şi concepţia despre sine este una eronată?

Dacă nu ne cunoaştem în adevărul nostru, în rostul existenţei şi vieţii noastre, nu putem avea linişte, nu putem trăi sentimentul împlinirii spirituale. Cunoaşterea de sine, spunea părintele Constantin Galeriu, nu poate avea loc decât: "Numai în comuniunea dintre tainic şi descoperit, mister şi revelaţie, dintre infinitul divin şi făptura zidită în hotarele timpului, dar care aspiră totdeauna, în lumina iubirii în care se săvârşeşte actul creator al aducerii de la nefiinţă la fiinţă, dar şi relaţia în har". Iar Sfântul Isaac Sirul ne învaţă: "Cine s-a învrednicit a se vedea pe sine însuşi este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri".

Cunoaşterea noastră din perspectiva psihologiei

În istoria psihologiei a dominat mult timp metoda introspecţiei, psihologia introspectivă ca o cale de cunoaştere a sinelui plecând de la ideea că omul are acces nemijlocit la cunoaşterea propriului psihic. Privită cunoaşterea din perspectiva introspecţiei, este concepută ca o privire interioară, ca un act de autoreflectare. După ce secole de-a rândul cunoaşterea de sine a fost apanajul filosofiei, odată cu metodele psihologiei moderne s-a reuşit şi o explicare ştiinţifică a acestui drum al cunoaşterii de sine. Conform liniilor trasate în psihologie de Carl Rogers şi Abraham Maslow, cunoaşterea de sine este un proces afectiv şi cognitiv care se dezvoltă odată cu vârsta şi datorită experienţelor prin care trecem. Din punct de vedere psihologic, procesul complex al cunoaşterii de sine implică mai multe dimensiuni: eul actual, viitor şi ideal. Eul actual este format din dimensiunea socială, fizică, emoţională, cognitivă şi spirituală. Eul viitor este caracterizat de modul în care persoana îşi percepe potenţialul de dezvoltare personală, repertoriul de aspiraţii şi motivaţii. Ultima dimensiune este cea a eului ideal, adică a ceea ce am vrea să fim.

"Omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului..."

Toată această înşiruire de concepte psihologice nu ne ajută decât la înţelegerea conceptului de cunoaştere de sine, însă oricât am încerca să căutăm în ele măcar câteva repere care să ne ajute să ajungem la această cunoaştere, nu reuşim să le găsim. Ar putea părea simplu la prima vedere să te cunoşti, tu fiind subiectul propriei subiectivităţi. Răspunsul la aceste nedumeriri îl putem găsi la Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre "luarea aminte şi studierea atentă a propriei persoane" şi în acest sens putem desprinde câteva reguli din învăţătura lui. Primul lucru imperativ este să iei ca scop luarea aminte la tine pentru că "altceva suntem noi înşine" şi nu la cele ale tale pentru că sunt "altceva cele ale noastre", nici la cele din jurul tău pentru că sunt "altceva cele din jurul nostru".

A te cunoaşte înseamnă a merge în profunzime, a merge la originea noastră. După cum spune părintele Constantin Galeriu, noi nu ne suntem nouă înşine origine şi atunci nu avem cum să ne cunoaştem prin noi înşine: "Noi ne cunoaştem împreună cu Dumnezeu, împreună cu Ziditorul, cu originea noastră. Numai în Dumnezeu cel veşnic existenţa şi cunoaşterea sunt una. Noi luăm cunoştinţă de noi înşine după ce existăm, în procesul formării conştiinţei de sine şi nici atunci numai prin noi înşine, ci numai prin apelul la obârşia noastră. Iar acest apel e vital spiritului şi existenţei". Şi, putem concluziona, a te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă a înţelege cum vrea Hristos să fii.