Sfânta Muceniţă Ecaterina este prăznuită în Biserica Ortodoxă pe 25 noiembrie, iar printre puţinele biserici ocrotite de jertfelnicia eruditei Ecaterina, născută într-o familie de rang înalt din Alexandria Egiptului, se numără cea din satul ieşean Ulmi. Deşi se află pe drumul Hârlăului, la 50 km de Iaşi, cel mai vechi sat al comunei Belceşti îşi scrie în continuare istoria în tihnă. Asemenea muceniciei Sfintei Ecaterina, oamenii de aici au tras din greu să scoată ochii în lume, dar au răzbit cu ajutorul a trei mari piloni pe care s-au sprijinit: familia, şcoala şi Biserica.
„Eutanasia este păcatul unei lumi care s-a îndepărtat de Dumnezeu“
În contradicţie totală cu viziunea creştin-ortodoxă asupra vieţii şi a morţii, eutanasia este o metodă respinsă categoric în societatea românească, atât de Biserică, cât şi de corpul medical. Un lucru cât se poate de firesc, dacă ne gândim că menirea medicului e aceea de a însănătoşi, de a prelungi viaţa unui pacient, şi nu de a-l ajuta să moară. "Ideea eutanasierii bolnavilor în suferinţă este o monstruozitate, iar ideea că spitalul, spaţiul în care se îngrijeşte viaţa, ar putea să devină şi spaţiul eutanasierii este, la fel, o monstruozitate", spune pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă, secretarul Comisiei de Bioetică a Patriarhiei Române, membru în Comisia de Bioetică a UNESCO. În cele ce urmează prezentăm argumentele greşite ale susţinătorilor eutanasiei şi soluţiile alternative pe care sistemul medical le-ar putea oferi pacienţilor incurabili.
În accepţiunea medicală a termenului, eutanasia este definită ca fiind acea metodă de "producere a morţii unui bolnav, la cererea acestuia, cu mijloace nedureroase". Susţinută fervent, în unele cercuri din Occident, ca fiind soluţia cea mai bună pentru pacienţii aflaţi în stadii terminale ale bolilor, problema a fost pusă pe tapet, cu insistenţă, şi în România, chiar dacă numai ocazional şi cu precădere din cauza mediatizării excesive a câte unui caz izolat de pacient care cerea să fie eutanasiat.
În prezent, metoda se practică doar în trei ţări din Europa (Belgia, Olanda şi Elveţia), în virtutea unor legi naţionale. Etica medicală lasă, însă, loc dezbaterii asupra acestei practici, indiferent despre ce ţară vorbim.
Cum ar putea fi acceptată şi practicată deci eutanasia de către un medic, dacă această metodă contrazice un principiu solid al meseriei sale, acela de a salva vieţi?
"Eutanasia nu poate fi acceptată în lumea medicală din mai multe motive: în primul rând nu mai salvezi nimic, apoi soluţia este una radicală, fără posibilitate de îndreptare şi poate interveni chiar şi abuzul. "Mâna care vindecă nu poate să fie mâna care ucide." Şi mai există un pericol, acela că, odată acceptat, acest gest extrem poate fi generalizat, ceea ce ar fi extrem de grav. Codul deontologic al Colegiului Medicilor din România spune foarte clar că se interzice eutanasia, suicidul asistat şi eugenia, acestea fiind considerate cele mai grave abateri în profesia noastră, de medici. Cred că soluţia alternativă în cazul pacienţilor aflaţi în stadii terminale ar trebui să o constituie îngrijirile paliative. Sistemul de sănătate ar trebui să insiste mai mult pe partea de prevenţie a bolilor şi de dezvoltare a unei reţele de îngrijiri paliative", a declarat prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România.
▲ Biserica Ortodoxă Română condamnă categoric eutanasia
În şedinţa din 5-6 iulie 2005, Sfântul Sinod a aprobat, ca poziţie oficială, documentul redactat de Comisia Naţională de Bioetică a BOR, prin care respinge categoric practicarea eutanasiei. Potrivit acestui document, "eutanasia este expresia unei mentalităţi secularizate, care are pretenţia că omul are dreptul să dispună de viaţa lui şi a altuia (…) Medicul (şi nimeni altcineva) nu are dreptul să ridice viaţa vreunei persoane. Cel care nu poate da cuiva un drept nu i-l poate lua; aşadar, cel care nu poate da cuiva viaţa nu i-o poate lua. Ca instrument şi mijlocitor prin care Dumnezeu lucrează, medicul (valorificând vocaţia şi menirea sa) este dator să aline suferinţele, dar nu are dreptul să grăbească intenţionat procesul natural al morţii. (...) În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea uşurării durerii provocate de boală: în primul rând a celor de natură spirituală, înţelegându-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consiliere duhovnicească, rugăciune şi susţinere morală, iar în al doilea rând, de natură medicală, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzătoare şi a tratamentelor paliative. Eutanasia nu poate avea justificare nici medicală, nici economică. Medicul care o practică şi-a încălcat menirea şi comite un păcat grav, condamnat de Dumnezeu şi detestat de Biserică".