65 de ani de la revenirea greco-catolicilor la Ortodoxie

Sunt mulţi ani de la consumarea acestui act religios, cu profunde implicaţii politice. Au trecut peste două decenii de la încheierea Războiului Rece. Deşi astăzi ar trebui să judecăm cele întâmplate în vremea Războiului Rece cu mai multă obiectivitate şi în lumina documentelor istorice, se pare că mai suntem tributarii propagandei epocii. În timpul Războiului Rece au existat două tipuri de discursuri de propagandă ale celor două tabere care împărţeau lumea. Fiecare îşi susţinea un discurs menit să arate celuilalt crimele pe care le săvârşea în numele democraţiei. Am fi tentaţi astăzi să susţinem discursul apusean din vremea Războiului Rece. Dar istoricul are menirea să privească cu obiectivitate şi în lumina surselor istorice. Desigur că şi discursul propagandistic reprezintă o sursă istorică, dar trebuie utilizat având în vedere subiectivismul specific unui astfel de document. La fel se întâmplă şi în cazul mărturiilor de istorie orală şi al memorialisticii şi jurnalelor. Am făcut această trecere în revistă a tipurilor de izvoare, deoarece la un deceniu de la deschiderea arhivelor fostei Securităţi şi de partid încă mai suntem tributari acestor izvoare cu o foarte mare doză de subiectivism. Sub impactul problemelor patrimoniale, se vorbeşte de „siluirea“ greco-catolicilor, de iniţierea şi săvârşirea de către Biserica Ortodoxă Română a „trecerii“ sau „aderării“ acestora la Ortodoxie şi exemplele pot continua. Pe lângă utilizarea unor surse istorice prin eludarea celor de arhivă (probabil în mod voit sau fără discernământ), încă se foloseşte un limbaj acuzator şi chiar jignitor la adresa BOR. De fapt, BOR încă mai este arătată ca Biserica ce s-a angajat alături de puterea comunistă în opera de „unificare“ a greco-catolicilor din 1948. De asemenea, întâlnim o terminologie care nu are nimic de-a face cu problematica religioasă. Se folosesc termeni eminamente de factură politică şi chiar se împrumută din terminologia epocii fără o analiză critică. Aşadar, pentru a cunoaşte şi a înţelege cele întâmplate la vremea aceea, avem nevoie de o documentare adecvată, de o privire critică şi obiectivă, dar mai ales de intenţia de a face lumină asupra acestui subiect. Probabil că ni s-ar replica prin diferite lucrări editate atât în vremea Războiului Rece, cât şi după. S-ar face referire mai ales la volumul publicat la Madrid în 1952 privind Istoria Bisericii Greco-Catolice din România. Dincolo de valoarea documentară a cărţii, în sensul că pune în circuitul istoriografic o serie de documente de valoare chiar din anii de început ai regimului comunist din România, totuşi lucrarea reflectă un limbaj tendenţios, justificat de impactul evenimentelor care abia se stinseseră. Iar această carte a reprezentat un etalon pentru întregul exil, tocmai de aceea a apărut într-un important centru al emigraţiei româneşti. După 1990 multe lucrări s-au editat prin filtrul acestei cărţi şi în umbra memorialisticii, iar abia din deceniul al doilea postdecembrist, în lumina documentelor de arhivă, evenimentele de la 1948 încep să fie prezentate în mod nuanţat. Numai dacă facem referire la istoricul Andre Kom putem afla că „rolul ortodocşilor a fost mai mult ritual-ceremonial şi instrumental“. Apoi, sunt cercetători catolici în arhivele fostei Securităţi, de partid şi de la Vatican, care susţin că BOR a fost obligată să participe la ceea ce statul iniţiase şi dorea împlinit. În ultima perioadă sunt tot mai multe voci, dintre care cardinalul Angelo Amato, care la slujba de beatificare a lui Vladimir Ghica de la Bucureşti afirma că BOR a fost o victimă a perioadei comuniste, tot aşa cum s-a întâmplat în cazul Bisericii Catolice. Nu pledăm pentru o disculpare a BOR, ci numai pentru o cercetare obiectivă. Numai aşa putem cunoaşte şi înţelege evenimentele din 1948.