Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii

Personalitate fundamentală a panteonului naţional, Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, a fost pe rând urât şi contestat, iubit şi adulat, acuzat de serioase păcate lumeşti şi gratulat ca om de înalt curaj şi valoare morală. Toate acestea s-au întâmplat de-a lungul domniei sale şi în deceniile imediat următoare morţii sale în exil.

„Ura înflăcărată sau pătimaşa apologie s-au stins“ - scria Gh. Brătianu, în 1932 - lăsând locul judecăţilor „liniştite şi obiective“. Treptat, Alexandru Ioan Cuza s-a plasat coerent şi convenabil în memoria colectivă a românilor, iar opera şi personalitatea sa ocupă acum o poziţie centrală în mitologia naţională. Cu toate acestea, spusele istoricului mai sus amintit, nepot al unuia dintre marii duşmani ai lui Cuza - Ion Brătianu - sunt încă un deziderat. Asemenea altor mari personalităţi ale istoriei, Alexandru Ioan Cuza a fost şi este subiectul unor controverse de ordin istoriografic şi nu numai. Începând cu locul şi data naşterii sale - după cele mai multe şi avizate opinii, 20 martie 1820, Bârlad - şi terminând cu calitatea sa de membru al unor societăţi iniţiatice, mai tot ce se leagă de biografia şi viaţa publică a domnului Unirii a fost scrutat şi interpretat în moduri contrastante. Parţial, toţi cei care s-au pronunţat asupra vieţii şi operei lui Alexandru Ioan Cuza au avut dreptate, fie că l-au iubit şi l-au ridicat pe piedestalul istoriei – cei mai mulţi şi mai recenţi, fie că l-au urât şi au văzut în el doar tiranul şi omul imoral – duşmanii săi din epocă, nu puţini şi neînsemnaţi la număr şi prestanţă socială.

Ura liberalilor faţă de Cuza

În ceea ce mă priveşte, voi folosi chiar cuvintele lui Alexandru Ioan Cuza pentru a-mi explica atitudinea şi poziţia faţă de el. Într-o discuţie cu Dimitrie Bolintineanu, acesta afirma: „noi toţi suntem, expresia timpului nostru“. Pornind tocmai de la această afirmaţie, un truism pentru mulţi, voi încerca să discut câteva dintre reperele vieţii şi activităţii domnului Unirii. Din păcate, ca şi în multe alte cazuri, un volum imens de documente şi corespondenţă - referitoare şi la multiplele faţete ale vieţii şi activităţii personajului de care ne ocupăm - s-a pierdut sau „a fost pierdut“ cu bună ştiinţă. Mă refer aici, mai ales, la eventuale însemnări şi documente personale şi, desigur, la corespondenţa cu Edouard Grenier şi Arthur Baligot de Beyne, secretarii săi succesivi.

Trebuie să amintim că arhiva sa personală a fost preluată după noaptea abdicării sale forţate, de către D. A. Sturdza, cel care i-a fost duşman declarat şi a ajuns abia în 1912 la Biblioteca Academiei. P. Henry, un istoric francez nota în acest sens: „… e de dorit ca aceste acte să fie publicate într-o zi în întregime; ele vor lămuri mai bine decât alt document, viaţa politică a acestor ani de frământare şi renaştere şi vicisitudinile unui principe curajos şi dezinteresat, hotărât să înfrunte toate piedicile…“

De asemenea, arhiva intimă a lui C. A. Rosetti arsă misterios în noaptea de 26 ianuarie 1884 conţinea cu siguranţă multe documente de extremă importanţă pentru personajul nostru şi faptele sale. Inamiciţia ulterioară a multor foşti amici politici şi prieteni faţă de Alexandru Ioan Cuza, începută încă din 1861-1863 şi ajunsă la cele mai înalte cote după 2 mai 1864, adevărata ură a liberalilor radicali faţă de domn şi memoria lui, conivenţa uşor vinovată a elitei politice liberale şi conservatoare, care deşi a sărbătorit mereu Unirea, excluzându-l pe principalul ei autor, a sărbătorit - cu mult fast şi cu arborarea drapelelor - deopotrivă şi ziua de 11 februarie, toate acestea pot explica unele „amnezii“ şi lipsa mai multor izvoare scrise lămuritoare.

„Un om vrednic de legenda sa“

Nicolae Iorga remarca cu prilejul centenarului naşterii domnului Unirii că acesta a fost „un om vrednic de legenda sa“ şi că „în jurul său s-a creat o legendă vrednică de dânsul“. Un portret complet şi obiectiv al personajului nostru nu este uşor de alcătuit. Sursele cele mai credibile şi mai numeroase provin de la cei care l-au cunoscut în mod direct. Unii au fost admiratori ai săi, precum Papadopol Calimach şi Dimitrie Bolintineanu, alţii, duşmani politici şi amintim aici pe C. D. Aricescu şi Ion C. Brătianu. În fine, alte mărturii provin de la cei care au oscilat între amiciţie şi duşmănie faţă de Alexandru Ioan Cuza aşa cum este cazul lui Anastasie Panu şi C. A. Rosetti. Istoricii însă au mijloace de a suplini aceste regretabile lipsuri şi, cu un pic de efort, pot reconstitui secvenţe cronotopice importante din viaţa personajelor asupra cărora se opresc.

Originile domnului Unirii

Alexandru Ioan Cuza îşi are ascendenţa într-o veche familie moldoveană din zona Fălciului (zona Bârladului). Prima menţiune documentară despre strămoşii lui provine din anul 1638, când este menţionat un Cuza cu rang de vistiernicel, aşa cum ne informează Gh. Ghibănescu în monografia familiei publicată la Iaşi în 1912. Un lung şir al Cuzeştilor cu ranguri şi diverse dregătorii sunt menţionaţi în documentele epocii, unii dintre ei căzuţi pradă luptelor politice de tot felul.

Ioan, tatăl lui Alexandru Ioan Cuza a fost fiu de căminar şi, la rândul său, a ocupat diverse funcţii: spătar şi ispravnic de Fălciu, pârcălab de Galaţi şi preşedinte de judecătorie, iar mai apoi postelnic – din 1828 - în vremea primului domnitor pământean după „zavera“ lui Tudor Vladimirescu - Ioniţă Sandu Sturza. El a stăpânit moşii la Bărboşi, Deleni şi Bujorul. Mama domnului Unirii, Sultana, era născută Cozadini şi provenea dintr-o familie greco-italiană românizată. Ea a fost şi cea care l-a învăţat pe Alexandru Ioan Cuza limba greacă în copilăria acestuia.

Viitorul domnitor a avut un frate, Dimitrie, mort, aşa cum ne spune A. D. Xenopol, în urma unui accident de călărie în 1850 şi o soră, Sultana, viitoare soţie a lui Mihai Jora - prefect de Roman în timpul domniei cumnatului său. Dintre alte rude, un rol însemnat au avut, în formarea şi viaţa lui Alexandru Ioan Cuza, unchiul său, Grigore Cuza (fost membru activ al Conjuraţiei Confederative) şi vărul său primar, Nicolae Docan, intim şi mai apoi duşman al domnului Unirii.

Preşedinte de judecătorie, la vârsta de 22 de ani

Copilăria lui Alexandru Ioan Cuza nu este încă bine documentată şi cunoscută în amănunt. Ştim însă că a învăţat până în anul 1831 în pensionul francez Sachetti, la Galaţi, iar apoi, la Iaşi, în pensionul condus de francezul Victor Cuenim. Aici i-au fost colegi Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz, Anastase Panu şi, dintre rude, verii Nicolae, Ioan şi Panaite Docan. Îşi continuă apoi studiile, din vara anului 1834 - ca mai toţi prietenii şi moldovenii cu stare din acea vreme - la Paris unde obţine diploma de bacalaureat în litere în anul 1835. Mentorul şi gazda sa în capitala Franţei a fost Filip Furnarachi. După acest moment se înscrie la medicină, apoi la drept, nefinalizând însă cursurile acestor facultăţi. Atras de economie va deveni membru al Societăţii economiştilor din Paris aşa cum ne relatează în faimoasa sa scriere dedicată lui, marele istoric A. D. Xenopol. Urmează apoi un scurt episod belgian în educaţia sa, dedicat studiilor economice.

Revenind în ţară, după moda vremii, se înrolează cadet în armată (septembrie 1837) de unde îşi va da demisia trei ani mai târziu. În paralel îşi continuă studiile în Iaşi „învăţăturile matematice“ pentru ca din noiembrie 1837 şi până în primăvara lui 1839 să se afle din nou la Paris. Amintindu-şi de acea epocă plină de efervescenţă, Vasile Alecsandri nota: „Pe plaiul străinătăţii, trimişii din ambele Principate dovedeau adevărul zicerii populare: sângele apă nu se face! Ei se legau împreună la cea mai iute vedere ca nişte fraţi buni ce s-ar întâlni după mulţi ani de despărţire; trăiau într-un loc încurajându-se la studii, ajutându-se la nevoi şi deprinzându-se astfel la ideea mântuitoare a Unirii româneşti“.

După întoarcerea din străinătate, Alexandru Ioan Cuza petrece următorii doi ani (1839-1841) la Iaşi, locuind împreună cu vărul său Nicolae Docan la Eugen Alcaz, aghiotant al domnitorului Mihail Sturdza. Se bucură acum de boema ieşeană cu toate avatarurile ei, participând la viaţa protipendadei, dar şi la întrecerile belicoase - duelurile aflate la mare modă în epocă. În februarie 1840 demisionează din armată şi, după doar doi ani, în 1842, la vârsta de 22 de ani ocupă postul de preşedinte al judecătoriei din Covurlui. Activitatea sa în această funcţie îi aduce rangul de agă în 1843.

Elena Rosetti refuză ţiganii din lista de zestre

În primăvara anului 1844, Alexandru Ioan Cuza se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache, stăpânul moşiei Soleşti din Vaslui. Mama Elenei, Ecaterina era din neamul Sturdza. Fratele miresei, Theodor Rosetti va ajunge prefect de Vaslui în timpul domniei cumnatului său şi, mai târziu, în 1888 prim-ministru al României. Un al doilea frate, Dimitrie Rosetti va fi şi el activ politic deţinând interimatul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul Anastase Panu (1861). Un fapt notabil şi plin de semnificaţii este acela al refuzului categoric din lista dotală a soţiei sale a robilor ţigani. Alexandru Ioan Cuza a fost printre primii români care au făcut acest gest, acceptând, dincolo de limitele sale, hotărârea Adunării Obşteşti din 31 ianuarie 1844 de dezrobire a ţiganilor de pe moşiile domneşti şi mănăstireşti.

Un argument important în direcţia conturării imaginii sale despre politică şi destinul ţării, ca şi despre dezideratele naţionale, ar fi apartenenţa sa la „Asociaţia patriotică“, pandantul „Frăţiei“ din Ţara Românească, încă din 1845, organizaţie din care vor mai face parte: Teodor Răşcanu, Iordachi Lambrino, Toader Sion, Vasile Mălinescu, Grigoraş Carp, Nicolae Istrati, Tucidide Durmuz etc. Întâlnirea de la Mânjina din iunie 1846 (Negri, Alecsandri, Vârnav) şi apoi stagiul parizian (generat şi de politica de represalii a lui Mihail Sturdza) până în octombrie acelaşi an, legăturile cu „Societatea studenţilor români“, în care era înscris şi fratele său, Dimitrie constituie şi ele argumente solide în acest sens. Practic, încă din 1845 Alexandru Ioan Cuza încetează să mai deţină funcţia de preşedinte al judecătoriei Covurlui, distanţându-se hotărât de regimul domnitorului Mihail Sturdza.

(În numărul de săptămâna viitoare vom continua periplul biografic despre Alexandru Ioan Cuza, oferindu-vă şi unele detalii mai puţin cunoscute din culisele unirii Moldovei cu Ţara Românească.)