Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii (II)

Personalitate fundamentală a panteonului naţional, Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, a fost pe rând urât şi contestat, iubit şi adulat, acuzat de serioase păcate lumeşti şi gratulat ca om de înalt curaj şi valoare morală. Alexandru Ioan Cuza a fost prezent la evenimentele din Moldova (unde a şi fost arestat), din Transilvania (Adunarea de la Blaj din 3/15 mai), a fost la Pesta şi Viena, a făcut parte din conducerea Comitetului revoluţionar moldovean, ocupând succesiv posturile de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne şi pârcălab al ţinutului Covurlui. În 1858 era practic comandantul armatei moldovene, post de mare importanţă în vremurile ce aveau să urmeze. Toate acestea nu au făcut decât să pregătească dubla sa alegere (5 şi 24 ianuarie 1859) care a unit Principatele Române sub conducerea aceluiaşi domn.

Alegerile din 1847 pentru Obşteasca Adunare (campania, prieteniile şi afinităţile politice), ca şi participarea lui Alexandru Ioan Cuza la revoluţia de la 1848, unde a jucat un rol major, sunt alte argumente care trebuie luate în calcul, atunci când încercăm conturarea acţiunii politice a domnului Unirii în acei ani plin de efervescenţă revoluţionară.

Să amintim doar că Alexandru Ioan Cuza a fost prezent la evenimentele din Moldova (unde a şi fost arestat), din Transilvania (Adunarea de la Blaj din 3/15 mai), a fost la Pesta şi Viena, a făcut parte din conducerea Comitetului revoluţionar moldovean. Bogata corespondenţă revoluţionară a epocii - Al. I. Cuza semnând unele din aceste scrisori - care cunoaşte formule radicale precum: „dacă nu avem putere singuri, putem dobândi puterea prin înţelegerea cu toţi românii“, „Trăiască Daco-România, să dea Dumnezeu ca după puţin timp Bucovina şi Ardealul să se unească cu noi“ ş.a.m.d., precum şi legăturile cu revoluţionarii din ţările vecine şi Occident pot întregi profilul său politic.

„Trebuie să învie şi naţia noastră“

Prezent în rândul celor peste o mie de revoluţionari moldoveni reuniţi la 27 martie 1848 la hotelul Petersburg din Iaşi, Alexandru Ioan Cuza ia cuvântul şi semnează Petiţia-proclamaţiune a boierilor şi notabililor Moldovei, document care în cele 35 de puncte ale sale sintetizează aspiraţiile modernizatoare şi democratice ale unei părţi a elitei vremii. După mărturia lui Gheorghe Sion, în faţa represiunii ordonate de domnitorul Mihail Sturdza, Alexandru Ioan Cuza, aflat în casa Mavrocordat alături de alţi revoluţionari, îşi îndemna astfel camarazii: „Dar, fraţilor! Să murim! … Cu moartea noastră trebuie să deschidem un viitor naţiei noastre vrednic de mărirea trecutului strămoşilor noştri. Români! Astăzi toate naţiile învie, trebuie să învie şi a noastră“. În înfruntarea care a urmat, viitorul domnitor a fost rănit. Alexandru Ioan Cuza a făcut parte din grupul celor treisprezece revoluţionari socotiţi drept cei mai periculoşi pentru regimul lui Mihail Sturdza şi ca urmare a fost arestat şi trimis spre deportare. Cu ajutorul Elenei Cuza şi a soţiei lui Iorgu Ghica, şase dintre revoluţionari, printre care şi personajul nostru, au reuşit să se refugieze la viceconsulul englez de la Brăila, evitând astfel deportarea şi anchetarea lor în Imperiul Otoman, puterea suzerană de atunci.

Sudarea legăturilor cu revoluţionarii de la 1848

Cu vaporul pe Dunăre, însoţit de alţi revoluţionari, va ajunge la Pesta şi mai apoi la Blaj, în Transilvania. Aici ia parte la marea adunare a românilor din 3/15 mai 1848 după care merge la Viena. În timpul scurtului surghiun, Alexandru Ioan Cuza se afirmă ca unul dintre liderii Comitetului revoluţionar moldovean, alături de Costache Negri, Zaharia Moldoveanu, Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu. Acesta din urmă, din însărcinarea Comitetului, va redacta şi publica la Cernăuţi - loc unde va ajunge şi Alexandru Ioan Cuza - „Dorinţele partidei naţionale în Moldova“. În acest document fundamental al Revoluţiei de la 1848 vor fi reluate chestiunile enunţate în Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei. Acum se va suda şi legătura lui Alexandru Ioan Cuza cu viitorul domnitor Grigore Alexandru Ghica, precum şi cu o întreagă pleiadă a revoluţionarilor munteni şi transilvăneni. Aceste legături şi realităţi l-au făcut pe Nicolae Bălcescu să rostească cuvintele profetice: „România noastră va exista! Este orb cine nu o vede“. Drama pierderii tatălui, postelnicul Ioan Cuza, care se întâmpla la 17 iunie 1848, în timpul exilului viitorului domnitor, şi depărtarea fizică de Elena Cuza întunecă viaţa personală a viitorului domnitor.

După un lung şi uneori traumatizant periplu la Pesta, Viena, Paris şi Constantinopol, Al. I. Cuza revine în ţară în iulie 1849 şi serveşte noul domn, adept al Unirii şi reformelor, Grigore Alexandru Ghica.

Ultimul român care l-a văzut pe Ghica pe pământul Moldovei

Evenimentele conexe anului 1848 vor marca definitoriu generaţia lui Alexandru Ioan Cuza cu o amprentă care va fi vizibilă pe tot parcursul activităţii politice şi publice ale acesteia. Enunţarea marilor obiective sociale şi naţionale în aceste momente va însemna practic angajarea într-un proiect magistral al marii majorităţi a elitei româneşti. După venirea ca domnitor a lui Grigore Alexandru Ghica, Alexandru Ioan Cuza va ocupa succesiv posturile de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne şi pârcălab al ţinutului Covurlui. Bine apreciat de superiori şi cu un nume bun în rândul opiniei publice a vremii, Alexandru Ioan Cuza devine acum un bun cunoscător al problematicii administrative a ţării. Mai mult, se implică şi în învăţământ şi sănătate, veghind şi asupra acestor domenii atât de importante atunci, ca şi acum. Ca un semn al valorii sale şi al seriozităţii cu care şi-a îndeplinit misiunile publice asumate - aceasta în ciuda unei boli prelungite a soţiei sale, Elena, care l-a ţinut mai mult la Galaţi - Alexandru Ioan Cuza primeşte în mai 1855 rangul de vornic. Numit în 1856 pârcălab al ţinutului Covurlui el se îngrijeşte nu numai de treburile curente ale ţinutului, ci desfăşoară şi o activitate unionistă considerabilă. Astfel, legătura sa cu domnitorul Grigore Alexandru Ghica care se pregătea pentru expatriere în condiţiile externe tulburi de atunci - evenimentele conexe Războiului Crimeii şi ocuparea Principatelor - devine mai puternică, ambii fiind înfocaţi unionişti şi reformatori. Descriind momentul plecării domnitorului Grigore Alexandru Ghica de pe pământul Moldovei, Eduard Grenier, viitor secretar al lui Cuza, nota: „El, pârcălabul ţinutului, poruncise să se ilumineze oraşul în cinstea călătorului voievod, deşi ştia că-şi pune situaţia în joc şi că noul guvern nu era să-i ierte frumosul său gest. Seara venise să ne însoţească pe vapor. Vodă, foarte mişcat, îl sărută din toată inima … Cuza a fost cel de pe urmă român care l-a văzut pe Gica pe pământul Moldovei şi mi s-a părut mai târziu că prin această sărutare îi trecuse pe frunte coroana lui voievodală“.

Pregătirea Unirii Principatelor de la 1859

După plecarea lui Grigore Alexandru Ghica, personaj cu destin tragic - se va sinucide un an mai târziu, 1857, la Paris -, Alexandru Ioan Cuza îşi va înainta demisia, în septembrie 1856, caimacamului Teodor Balş, personaj cunoscut prin atitudinea sa ostilă faţă de cauza Unirii. La moartea lui Teodor Balş devine caimacam un alt antiunionist, Nicolae Vogoride, care, din dorinţa de a-şi asigura popularitate şi prieteni îl numeşte din nou pe Alexandru Ioan Cuza pârcălab al ţinutului Covurlui. Sfătuit de amicii săi unionişti, Cuza acceptă numirea şi cere şi reintegrarea în armată. În această perioadă, numele lui Alexandru Ioan Cuza este tot mai des vehiculat în cercurile elitei vremii, el devenind cunoscut şi mediilor externe în calitate de bărbat vrednic şi personaj important al Moldovei. Activitatea unionistă şi celebrul scandal al alegerilor pentru Divanul Ad-hoc din anul 1857 îl fac pe Cuza să demisioneze din administraţia caimacamului Nicolae Vogoride. Într-o circulară a Comitetului Unirii din Iaşi din vara lui 1857 se specifica: „dumnealui vornicul Alecu Cuza şi-a dat demisia motivată, care a făcut mare senzaţie şi a dat însemnător sprijin protestaţiei generale ce s-a trimis la Bucureşti (locul unde se aflau consulii Marilor Puteri - n.n.)“. Aşa cum bine se ştie, în cele din urmă aceste alegeri au fost anulate şi noile alegeri pentru Divanul Ad-hoc au dat un covârşitor câştig de cauză taberei unioniste. După deschiderea lucrărilor acestui important for, la 22 septembrie 1857, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza şi-a dovedit constanţa şi consistenţa politică în numeroasele dezbateri la care a participat activ. El a susţinut desfiinţarea privilegiilor de clasă, s-a pronunţat pentru rezolvarea chestiunii agrare - problema ţărănească - aşa cum o susţinea Mihail Kogălniceanu şi Costache Negri. Nicolae Vogoride - mânat şi de calcule personale - îşi va revizui atitudinea faţă de Alexandru Ioan Cuza pe care îl va avansa colonel în august 1858 în rândurile armatei. La puţină vreme, Alexandru Ioan Cuza va deveni ajutorul hatmanului Miliţiei moldovene şi, mai apoi, în octombrie 1858 - în timpul căimăcămiei de trei, Catargiu, Sturdza şi Panu -, va ajunge hatman. În această calitate, Cuza era practic comandantul armatei moldovene, post de mare importanţă în vremurile ce aveau să urmeze. În cadrul Adunării Elective - cea care urma să aleagă noul domnitor al Moldovei şi în care unioniştii din cele două Principate îşi puseseră atâtea speranţe -, Alexandru Ioan Cuza a fost ales vicepreşedinte alături de Petre Mavrogheni. Am ajuns, practic, în imediata vecinătate a evenimentului care avea să-l propulseze pe Alexandru Ioan Cuza în prim-planul istoriei, momentul dublei sale alegeri (5 şi 24 ianuarie 1859) şi avea să-l consacre în posteritate cu generosul atribut de domn al Unirii.