Cum au apărut SUA pe scena politică mondială

De la începuturile sale, America a fost percepută ca un pământ predestinat, ca un nou „Ierusalim“, în care îşi găsesc refugiul cei persecutaţi în Europa din motive religioase, etnice sau economice. America s-a vrut, de asemenea, învestită cu o nobilă misiune, aceea de a propaga idealurile de libertate, egalitate, proprietate individuală şi democraţie reprezentativă, aceste idei alcătuind Crezul american, provenind din Declaraţia de independenţă, ale cărei rădăcini le găsim adânc înfipte în protestantismul secolului al XVII-lea.

Lipsită de o moştenire istorică, America a văzut în existenţa acestor idei principalul factor în continuarea identităţii naţionale americane. Toqueville vorbea despre un „orgoliu exacerbat al americanilor“ şi despre un „patriotism incomod şi lipsit de sens“.

În ciuda succeselor militare şi diplomatice înregistrate în secolul ce a trecut şi a celor ce se anunţă la orizont, America a rămas o naţiune izolaţionistă în ceea ce priveşte implicarea în afacerile europene. O explicaţie ar putea fi în repulsia americanilor vizavi de „teoria echilibrului de putere“ după care se conducea Europa.

George Washington, în discursul său de adio, din 1796, amintea: „marea noastră regulă de comportament trebuie să fie extinderea relaţiilor noastre comerciale, având, în acelaşi timp, cât mai puţine relaţii politice. Adevărata noastră politică este de a nu contracta alianţe permanente cu nici o parte a lumii“.

Aceste percepte au început a fi încălcate odată cu implicarea SUA în Primul Război Mondial, pe fundalul unor concepţii idealiste ale preşedintelui T. W. Wilson. Dar chiar şi în acele momente istorice, în ciuda faptului că a contribuit la înfiinţarea Societăţii Naţiunilor, Congresul şi poporul american au rămas fideli izolaţionismului.

America este astăzi o super-putere de invidiat pentru rolul pe care a ştiut să-l joace în istoria relaţiilor internaţionale ale acestui secol.

America colonială

În timp ce Anglia, Franţa, Spania, Austria, Rusia, Prusia luptau pentru hegemonie în Europa, în America de Nord, unde, alături de britanici, căutau să-şi croiască o nouă soartă irlandezi, scoţieni, francezi, germani, olandezi, italieni, spanioli, portughezi ş.a., se făurea o nouă naţiune al cărei catalizator îl reprezenta limba, civilizaţia şi cultura engleză, America colonială fiind „fundamental engleză, guvernată sub auspiciile clasei dominatoare britanice, principalele ei canale de comunicaţie cu Europa întinzându-se de-a lungul căilor engleze“.

Cele 13 colonii ale Marii Britanii în America de Nord, prima fondată în 1607 (Virginia), ultima în 1733 (Georgia), amplasate pe o extrem de întinsă suprafaţă, favorizată de golfuri bine adăpostite şi bogată în fluvii, păduri, terenuri pentru agricultură, aveau toate condiţiile să prospere. Coloniile din partea nordică, ce formau aşa-numita Noua Anglie, care, la 1763, numărau o populaţie de peste jumătate de milion de locuitori, conştiente de valoarea lor, căutau să obţină cât mai multe avantaje de la metropolă. Sudul (cinci colonii) era patria marilor proprietari cultivatori de bumbac, tutun, orez, prin exploatarea sclavilor negri aduşi din Africa. Legătura dintre sud şi nord o forma centrul compus din patru colonii (Delaware, New York, New Jersey, Pennsylvania), cu o populaţie foarte amestecată (englezi, germani, suedezi, olandezi) de agricultori care furnizau Europei lemn şi grâu.

Tratatul de la Paris (1763) a înlăturat pericolul exercitat asupra celor 13 colonii britanice de către posesiunile franceze din nordul şi vestul lor, şi cea spaniolă din sud, iar luptele purtate pe teritoriul american între Anglia, Franţa şi Spania, în special cele din timpul Războiului de 7 ani, au favorizat dobândirea experienţei şi cunoştinţelor de artă militară care, împreună cu resursele economice şi capacitatea intelectuală le-au fost de real folos coloniştilor în confruntarea purtată cu Marea Britanie pentru câştigarea şi recunoaşterea independenţei.

Legile britanice în colonii - nemulţumirea americanilor

Războiul de 7 ani şi Tratatul de la Paris au reprezentat triumful politicii britanice, dar, în acelaşi timp, au dus la subminarea poziţiilor deţinute de englezi în America de Nord, din cauza încercării metropolei de a restrânge libertăţile câştigate de populaţia americană. Astfel, o serie de legi impuse de guvernul britanic în colonii, după încheierea Războiului de 7 ani, de exemplu, „legea zahărului“ (1764), care stabilea un nou tarif pentru comerţul cu zahăr şi sancţiuni severe celor ce se sustrăgeau de la perceperea taxei, paralizând astfel comerţul coloniilor americane cu Indiile de Vest; „legea privind circulaţia monetară“ (1764), „legea timbrului“ (1765), „legea de încartiruire“ (1765), legea Townshend (1767) - prin care se impuneau taxe vamale la importurile de sticlă, ceai, plumb ş.a., i-au nemulţumit profund pe americani. Astfel, la 19 octombrie 1765, delegaţi din 9 colonii adoptă la New York „Declaraţia drepturilor şi libertăţilor“, document prin care cereau drepturi egale cu populaţia din metropolă, precum şi interzicerea fixării impozitelor fără asentimentul coloniştilor.

Intransigenţa guvernatorului britanic, numeroasele şi permanentele abuzuri au determinat, la 5 septembrie 1774, deschiderea lucrărilor primului Congres continental la Philadelphia ale cărui cereri Cabinetul de la Londra le-a respins, dar, mai mult, i-a scos în afara legii pe toţi cei nesupuşi metropolei, blocând de la început posibilitatea unor negocieri cu americanii, fapt ce a determinat declanşarea, în 1775, a Războiului pentru independenţă.

Marea Britanie şi coloniile sale nord-americane, în conflict

Superioritatea Angliei în resurse economice, trupe terestre, flotă militară era evidentă, dar spaţiul vast pe care urmau să se confrunte beligeranţii, distanţa imensă dintre insulele britanice şi continentul american, forţa morală a răsculaţilor convinşi că luptă pentru o cauză dreaptă, ajutorul primit de aceştia, la scurt timp după izbucnirea războiului, din partea Franţei, Spaniei, Olandei, echilibra într-o mare măsură forţele angajate în luptă.

În momentul începerii conflictului dintre Marea Britanie şi coloniile sale nord-americane, ministrul de externe al Franţei, Vergennes, şi tânărul rege Ludovic al XVI-lea, recent urcat pe tron, au întrerupt posibilitatea unei intervenţii, deoarece ideea revanşei asupra grelelor înfrângeri suferite în timpul Războiului de 7 ani era deosebit de vie la Versailles.

La începutul anului 1776, un bogat negustor din Connecticut, Silas Deane, soseşte la Paris ca reprezentant al Congresului american, pentru a stabili modalităţile prin care Franţa poate să-i ajute pe răsculaţi. Nedorind să se angajeze direct, Vergennes îl însărcinează pe Beaumarchais să întemeieze o companie comercială destinată (oficial) comerţului cu Bennudele, dar, prin intermediul căreia, se livrau americanilor arme, muniţii, echipament de război.

Adoptarea Declaraţiei de Independenţă, document unde, pentru prima oară în istorie, se proclama principiul suveranităţii poporului, a dat un nou şi hotărâtor impuls luptei celor 13 colonii.

Pentru a intensifica relaţiile franco-americane, imediat după proclamarea independenţei, Congresul îl trimite ca ambasador la Paris pe Benjamin Franklin, ziarist şi om de ştiinţă, personalitate cunoscută atât în America, cât şi în Europa. În acelaşi timp, de pe continentul european, un mare număr de voluntari (marchizul La Fayette, contele Segur, ducele Lauzun, baronul Kalb, Tadeusz Kosciuszko, Kazimir Pulaski) pleacă să lupte în sprijinul revoluţiei americane.

Victoria americană de la Saratoga (octombrie 1777), cât şi dorinţa Franţei de a recupera Canada, Indiile de Vest şi a zdruncina poziţiile Angliei vor duce la încheierea tratatului de alianţă dintre SUA şi Franţa (6 februarie 1778), aceasta din urmă intrând oficial în război împotriva Marii Britanii.

Deznodământul operaţiunilor militare şi diplomatice îl va constitui recunoaşterea de către Marea Britanie a independenţei celor 13 colonii nord-americane, care obţineau, în plus, imensa regiune de dincolo de munţii Alleghani, până la Mississippi şi ţinuturile nordice, până la frontiera cu Canada, şi cele sudice către Florida. Aceste concesii, surprinzătoare pentru contemporani, reprezentau o manevră deosebit de abilă a diplomaţiei britanice, care dorea ca în viitor să găsească în tânărul stat american un aliat, lovind în acelaşi timp Franţa, Spania, Olanda precum şi blocul neutrilor.

Desfiinţarea sclaviei şi condamnarea comerţului cu sclavi

Europa, sleită după războaiele napoleoniene, dorea o cât mai grabnică pace, dar principalele state învingătoare - Anglia, Rusia, Austria, Prusia - căutau să obţină cât mai multe avantaje, grave divergenţe existând atât între oamenii politici, cât şi între conducătorii militari ai aliaţilor.

După intrarea trupelor coaliţiei în Paris, abdicarea lui Napoleon şi instalarea sa în insula Elba, revenirea Bourbonilor pe tronul Franţei şi numirea ca ministru de exteme a lui Talleyrand, acesta din urmă semna, în numele Franţei învinse, la 30 mai 1814, tratatul de pace cu puterile aliate, urmând ca un congres european să rezolve toate problemele litigioase ale continentului, aliaţii stabilind ca loc de desfăşurare a viitorului conclav, capitala Imperiului habsburgic, Viena.

Dacă la Congresul de la Viena au participat majoritatea statelor mari, mijlocii şi mici din Europa, „Actul final“ a fost semnat numai de reprezentanţii a şapte puteri.

Acest act cuprindea un număr de 17 documente, unele întocmite şi semnate înainte, altele după încheierea Congresului. Unul dintre acestea era şi documentul consacrat desfiinţării şi condamnării comerţului cu sclavi, a sclaviei în general, adoptat la 8 februarie 1815 de către reprezentanţii Angliei, Austriei, Franţei, Prusiei, Rusiei şi Spaniei. Pe lângă faptul că însemna un real succes al ideii egalităţii oamenilor, era îndreptat şi împotriva Statelor Unite ale Americii, unde sclavii negri constituiau o mână de lucru ieftină pe marile plantaţii de bumbac din sud, ceea ce ducea la o scădere a preţurilor bumbacului, la penetrarea oamenilor de afaceri din SUA, real şi periculos concurent pe această piaţă.