Cursa înarmărilor în războiul rece (II)

Până în 1962, SUA au dus o politică dură faţă de Rusia sovietică. Administraţia Eisenhower a mărit numărul avioanelor purtătoare de bombe cu hidrogen, ameninţând că va riposta la orice încercare de agresiune sovietică. În primul an de mandat al preşedintelui Kennedy, se înregistreză o creştere în intensitate a războiului rece. În această perioadă se încearcă răsturnarea regimului comunist din Cuba. Însă, insuccesul americanilor de la Bay of Pigs l-a scos în evidenţă pe Fidel Castro în defavoarea administraţiei Kennedy. Încurajat de această situaţie, Hruşciov intervine în problema cubaneză. Astfel, la începutul anului 1962, sovieticii au început să amplaseze rachete nucleare în Cuba, urmărind probabil să reducă discrepanţa dintre puterea nucleară a SUA şi cea a Uniunii sovietice. În octombrie, acelaşi an, Kennedy face cunoscută lumii prezenţa rachetelor sovietice în Cuba, el decretând „carantina navală a insulei“, fapt ce însemna că flota SUA avea să oprească livrarea de material militar către această ţară.

După aceste dezvăluiri, URSS s-a confruntat cu riscul unui atac din partea SUA. Ameninţarea americană la adresa URSS era de şaisprezece ori mai mare decât cea sovietică faţă de americani. Kennedy mărturisea că, la acea dată, şansele de declanşare a unui război mondial erau de 50%.

La 24 octombrie 1962, navele URSS care se îndreptau către barajul american s-au oprit din cursă. După câteva zile tensionate, Hruşciov obţine din partea administraţiei americane un angajament oficial că SUA nu va invada Cuba. Sovieticii promit, la rândul lor, retragerea armamentului nuclear din Cuba. Dacă în octombrie 1962 ar fi izbucnit un război nuclear, probabil acesta s-ar fi soldat cu moartea a peste 100 de milioane de sovietici şi zeci de milioane de americani.

Ca urmare a angajamentelor reciproce, relaţiile sovieto-americane s-au detensionat într-o oarecare măsură, astfel încât, în mai puţin de un an, Anglia, Rusia şi SUA au încheiat un tratat de limitare a experienţelor nucleare. De asemenea, a fost înfiinţat un sistem telefonic special, destinat con-vorbirilor urgente între liderul american şi cel sovietic în timpul unei crize.

Tratatul de neproliferare a armelor nucleare

Totuşi, spre sfârşitul anilor ’60, probabil pentru că nu mai voiau să fie surprinşi în inferioritate, cum se întâmplase în Cuba, sovieticii şi-au accelerat programul de fabricare al rachetelor, rămânând, în ciuda acestui fapt, tot în urma SUA. Rusia sovietică începuse astfel să fabrice rachete antibalistice pentru apărarea Moscovei, producerea unor astfel de arme riscând să provoace o escaladare rapidă a cursei înarmărilor. Preşedintele Lyndon Johnson a propus sa fie luată în discuţie proliferarea armelor nucleare, întrucât americanii şi sovieticii începuseră să se teamă de o răspândire a acestora în rândul unor naţiuni conduse de lideri deosebit de agresivi. În iulie 1967, Statele Unite, Rusia sovietică şi Marea Britanie au adoptat tratatul de neproliferare a armelor nucleare, la care aveau să adere alte 100 de naţiuni, ce avea drept scop stoparea răspândirii armelor nucleare în ţările care încă nu le deţineau. La sfârşitul anilor ’60, conducerea sovietică dorea să pună capăt competiţiei periculoase din cadrul războiului rece şi să inaugureze o nouă epocă a concurenţei paşnice sau a destinderii. Puterea nucleară dobândită de sovietici, aproape egală cu cea a americanilor, le conferea suficientă siguranţă pentru a opta pentru o politică de destindere.

Suveranitatea statului fiind fundamentul legilor şi relaţiilor internaţionale, şeful statului avea libertatea şi responsabilitatea de a întreprinde orice era necesar pentru promovarea intereselor statului. Chiar dacă economia era mai puţin importantă decât puterea militară din perspectiva securităţii naţionale, ea avea un rol extrem de important în ceea ce privea puterea şi prestigiul naţional. De aceea, având în vedere aceste aspecte, Rusia sovietică avea nevoie de destindere pentru a dezvolta relaţii comerciale active cu Occidentul şi pentru a rezolva o parte din problemele economice ale statului comunist.

Tratatele de limitare a înarmării

Perspectivele pentru o astfel de destindere au crescut odată cu venirea lui Nixon la conducerea SUA, el fiind adeptul unor astfel de relaţii. Dat fiind faptul că ambele puteri se declarau în favoarea destinderii, discuţiile legate de limitarea înarmării s-au transformat în negocieri ofciale. Astfel, după trei ani de negocieri, s-a încheiat primul tratat de limitare a înarmării, cunoscut sub denumirea de SALT 1. Acest tratat stipula o limită superioară pentru sistemele de rachete antibalistice şi pentru rachetele nucleare intercontinentale aflate în dotarea fiecăreia din cele două naţiuni, însă tratatul nu conţinea nici o prevedere asupra numărului de focoase ce puteau fi amplasate pe fiecare ICBM. Ca urmare a acestei omisiuni, fiecare din cele două puteri şi-au sporit considerabil numărul de focoase pe care le puteau lansa asupra ţintelor din cele două ţări. Acordul SALT II semnat în 1972 a reglementat, mai apoi, şi acest aspect.

Dezgheţul din cadrul războiului rece, înregistrat în anii ’70, a făcut posibilă semnarea de către cele două superputeri a primelor acorduri de control asupra înarmării. În anul 1973, reprezentanţii Canadei, ai Statelor Unite şi ai tuturor statelor europene, cu excepţia Albaniei, au început să se întâlnească la Helsinki, în Finlanda, pentru a dezbate multiplele probleme ale Europei în epoca războiului rece. Deşi Acordurile de la Helsinki indicau o reducere a tensiunilor Est-Vest, iar tratatele SALT prevedeau o atenuare a cursei înarmarilor, stocul de arme a celor două puteri a continuat să crească. În pofida diferenţelor dintre cele două arsenale, la mijlocul anilor ’80, cele două superputeri erau apro-ximativ la egalitate în privinţa capacităţii de a purta un război mondial. Continu-area în permanenţă a cursei înarmărilor a făcut dificilă menţinerea unui climat de destindere.

Războiul rece, în cel mai periculos punct înregistrat după criza cubaneză

Un alt moment important în escaladarea războiului rece s-a înregistrat în 1979, când sovieticii au amplasat în estul Europei o rachetă mobilă cu raza medie de acţiune. Acest lucru a determinat NATO să amplaseze în Europa un arsenal american şi mai devastator. Rachetele pe care americanii au început să le amplaseze în Europa în decembrie 1983 le permiteau ţărilor din NATO să lovească cu mare precizie şi fără avertisment orice ţintă din vestul URSS. Noile proiectile americane şi sovietice, precum şi atitudinea ostilă a conducătorilor ambelor superputeri după alegerea ca preşedinte al SUA a lui Ronald Reagan au adus războiul rece în cel mai periculos punct înregistrat după criza cubaneză. Această situaţie s-a menţinut până când Gorbaciov a schimbat radical politica sovietică, după alegerea sa în funcţie, în 1985. El a pus capăt îndelungatei izolări a URSS, în decembrie 1987 semnând cu Statele Unite un acord de lichidare a întregului armament nuclear cu rază medie de acţiune în Europa, continuând, totodată, negocierile şi în privinţa redu-cerii numărului de rachete cu raza mare de acţiune şi a forţelor militare convenţi-onale în Europa. În 1991, aceste convorbiri au condus la acorduri stipulând reducerea cu 30% a armamentului cu rază mare de acţiune şi retragerea trupelor celor două superputeri din centrul Europei.

Axându-se în special pe dobândirea supremaţiei mondiale din punct de vedere militar, liderii sovietici se îndepărtaseră de adevaratele provocări apărute în domeniile social şi economic. Era nevoie, aşadar, de o schimbare esenţială în politica militară şi internaţională. Aşa cum reiese şi din criticile aduse realismului, realitatea scăpase printre degete, fiind necesară o nouă abordare a tot ceea ce intra în domeniul relaţiilor internaţionale, pentru a nu se ajunge la un nou eşec ca cel al Uniunii sovietice.