Eforturi de unificare europeană în perioada interbelică

Întrucât perspectivele eşecului Ligii Naţiunilor erau evidente, s-au conturat noi alternative pentru realizarea unei uniuni a statelor europene. Cea mai influentă dintre inţitiative a fost mişcarea paneuropeană condusă de contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi. Pentru punerea în aplicare a acestuia, Kalergi a lansat, în 1924, un Manifest european. Cel care şi-a asumat responsabilitatea punerii în practică a Manifestului european a lui Kalergi a fost ministrul de Externe francez, Aristide Briand. În contextul realităţilor epocii, proiectul Briand avea să se dovedească tardiv şi să eşueze, deschizând, astfel, cale liberă către noua conflagraţie mondială.

Cea mai influentă dintre inţitiative s-a dovedit a fi în anii â20 ai secolului trecut, mişcarea pan-europeană condusă de contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi. Pe linia concepţiei federalizării, contele credea că declinul Europei este o urmare a declinului ei moral: „Europa depinde de europeni! Mişcarea paneuropeană vrea să împlinească testamentul politic al lui Kant, Napoleon şi Mazini şi să pună în locul Europei destrămate o Europă liberă şi federativă. Aceasta pace europeană durabilă trebuie să creeze cadrul pentru o noua înflorire a culturii europene“.

Programul mişcării pan-europene este formulat în cartea „Pan-Europa“, publicată la Viena în octombrie 1923. Acest manifest politic îmbină viziunea globală cu un diagnostic exact al situaţiei concrete a Europei. Esenţa, în concepţia sa, este decăderea Europei din cauza sistemului politic învechit, al accentului pus pe conflictele între clase în locul relaţiilor interstatale, a îmbinării slăbiciunilor interne cu vulnerabilitatea în plan extern, ca urmare a ascensiunii marilor puteri extraeuropene.

În concepţia sa, mijloacele unificării europene ar fi federalizarea, arbitrajul obligatoriu şi garanţiile generale de securitate acordate tuturor statelor. În plan economic dorea să se refacă cu forţe unite regiunile distruse de război, să se renunţe la unele atribute ale suveranităţii naţionale în domeniul politicii economice, realizându-se o uniune vamală continentală. Unificarea economică a continentului să preceadă pe cea politică şi să se înfăptuiască treptat, prin integrarea unor entităţi regionale.

O mişcare paneuropeană de anvergură

În pofida idealismului său, a impreciziei în definirea unor detalii conceptuale sau organizatorice, cauzat şi de tendinţa de a atrage forţe politice cât mai largi, acest program era fără îndoială în conformitate cu evoluţia istorică.

Pentru punerea în aplicare a acestuia, contele Coudenhove-Kalergi a lansat în 1924 un Manifest european, prin care cerea tuturor forţelor democratice din Europa să militeze pentru unificarea economică, politică şi militară a continentului, prin uniune vamală şi înlăturarea autarhiei economice, arbitraj obligatoriu şi garanţii reciproce de securitate, reorganizarea Ligii Naţiunilor în colaborare cu Marea Britanie, Rusia Sovietică, Statele Unite şi ţările din Extremul Orient, reconciliere cu Germania, pentru a anula spiritul de revanşă.

Activitatea organizatorică stăruitoare şi abilă a contelui Coudenhove-Kalergi, în spiritul acestor idei programatice, a permis în câţiva ani naşterea unei mişcări pan-europene de anvergură, cu influenţă importantă în cadrul opiniei publice şi la nivelul forurilor oficiale guvernamentale. O editură a mişcării pan-europene la Viena, reviste ca „Das neue Europa“, „Les États Unis dâEurope“, „LâEurope nouvelle“, a contribuit esenţial la difuzarea programului pan-european.

În eseul „Europa Comunius“ publicat în 1924, danezul Heerfordt critica slăbiciunea Societăţii Naţiunilor privind interzicerea recurgerii la război şi lansa ideea înfăptuirii unui stat federal european prin alcătuirea unui sistem instituţional „Europe comunius“, respectiv o adunare parlamentară, un directorat de şefi de state cu drept de veto, un minister federal răspunzător în faţa adunării, un regim special pentru agricultură şi o perioadă de tranziţie înainte de realizarea unei uniuni vamale.

Alfred Nossia (1924) prezenta proiectul unei „Noi Europe“ care să facă faţă concurenţei americane şi expansiunii sovietice, iar Gaston Rion (1926), autorul cărţii „Europe, una patrie“, propunea o Uniune economică şi vamală. Edouard Herriot (1930) considera necesară realizarea unei înţelegeri europene în cadrul Societăţii Naţiunilor, cu propriul secretariat permanent şi propriile conferinţe.

Mijloc de proclamare a principiilor unităţii morale a Europei

Cel care şi-a asumat responsabilitatea punerii în practică a Manifestului european a lui Kalergi a fost ministrul de Externe francez Aristide Briand, care acceptase preşedinţia de onoare a Uniunii pan-europene. În iunie 1929, el semnala pentru prima dată tendinţa transformării proiectului unificării europene într-un obiect al dezbaterii politice oficiale interguvernamentale, scopul său fiind crearea unui cadru instituţional menit a garanta pacea şi stabilitatea continentului şi aplicarea în practică a prevederilor tratatelor de pace, în condiţiile în care înţelegerile bilaterale cu Germania erau insuficiente pentru îndeplinirea acestui obiectiv, iar Liga Naţiunilor era ineficientă din cauza refuzului statelor extraeuropene, şi în primul rând al Statelor Unite, de a se implica în problemele păcii Europei.

La 5 septembrie 1929, în cadrul Adunării generale a Ligii Naţiunilor, Aristide Briand a pus oficial în dezbatere proiectul uniunii europene, sub forma unei legături federale, care să permită discutarea în comun a tuturor problemelor de interes general continental, adoptarea de decizii şi încheierea unui acord de garantare a securităţii. Asociaţia statelor europene urma să dezbată primordial problemele economice, dar această legătură federală să se extindă treptat şi în plan social şi politic.

În cele din urmă, în mai 1930, Memorandumul asupra organizării unei uniuni federale europene a fost prezentat tuturor guvernelor din Europa, cu excepţia Uniunii Sovietice şi a Turciei, de către ambasadorii francezi din capitalele ţărilor continentului. Se propunea un tratat care să proclame principiile unităţii morale a Europei şi întărirea solemnă a solidarităţii între statele europene, orientarea lor generală spre o politică menită a asigura, prin eforturi comune, unitatea viitoare a continentului.

Se dorea înfiinţarea unui sistem instituţional menit a pune în practică măsurile preconizate (Conferinţa Europeană şi Comitetul politic permanent). Actul consfinţea prioritatea problemelor politice în raport cu cele economice, astfel încât construcţia europeană să debuteze pe plan politic, orice progres pe calea unificării economice fiind dependent strict de rezolvarea problemelor securităţii europene. Procesul integrării se va desfăşura gradual, prin lărgirea treptată a structurilor comune, în faze succesive de unificare politică şi integrare economică, realizate cu includerea de la început a tuturor statelor europene.

În final, se cerea răspunsul guvernelor europene până la data de 15 iulie 1930, pentru ca Adunarea generală a Ligii Naţiunilor din toamna aceluiaşi an să poată adopta bazele unui acord european, care să elibereze continentul de urmările materiale şi morale ale ultimului război.

Memorandumul a dezamăgit adepţii mişcării pan-europene, limitându-se la propunerea unui acord general de principii morale şi la crearea unor instituţii comune, făra a se trece imediat la adoptarea unei Constituţii europene elaborate în detalii.

Problema uniunii europene, în cadrul Ligii Naţiunilor

Contrar unor tendinţe rezervate şi chiar ostile din partea Ministerului de Externe german, o serie de semnale pozitive veneau din partea altor ţări europene.

Exprimându-şi, în principiu, simpatia pentru colaborarea europeană şi eliminarea pericolului de război printr-un sistem de garanţii, Anglia sublinia necesitatea evitării în acelaşi timp a unor rivalităţi izvorate din contrapunerea continentelor în cadrul Ligii Naţiunilor. Opoziţia faţă de o unificare a Europei în forme instituţionale distincte, îndeosebi din partea statelor componente ale Commonwealthului, prioritare pentru interesele engleze, determina Marea Britanie să se limiteze la contrapropunerea creării în cadrul Ligii Naţiunilor a unor comitete speciale pentru promovarea colaborării europene. Italia fascistă condiţiona, în răspunsul ei, orice program de colaborare europeană de dezarmare prealabilă a Franţei, de garantare a respectului suveranităţii absolute a statelor naţionale şi de atragere în aceste proiecte a Uniunii Sovietice şi a Turciei.

La 9 septembrie 1930 s-a întrunit la Geneva Conferinţa reprezentanţilor statelor europene, care era chemată să-şi dea verdictul asupra proiectului Briand. Autorul planului a propus adoptarea unei declaraţii de principii în favoarea uniunii europene şi a constituirii Adunării Federale. Contrapropunerea germană prevedea o simplă rezoluţie, care să declare voinţa statelor de a dezbate problemele europene, în integralitatea lor, în cadrul exclusiv al Ligii Naţiunilor.

În cele din urmă, la propunerea Angliei, rezoluţia finală prevedea doar constituirea în cadrul Ligii Naţiunilor a unui comitet de studiu al problemei uniunii europene, cu un secretariat condus de secretarul general al Ligii, Eric Drummond.

Drumul spre al Doilea Război Mondial

Se încheia astfel destinul unei iniţiative care a reprezentat momentul culminant al politicii de reconciliere din primul deceniu postbelic în vederea organizării colective a păcii şi securităţii continentului, prin efortul propriu al ţărilor sale, în condiţiile în care Statele Unite ale Americii şi-au declinat vreun rol în acest sens, iar celelalte state extraeuropene reprezentate în Liga Naţiunilor au refuzat sa se implice în rezolvarea problemelor Europei. Proiectul Briand a constituit, în pofida limitelor interne legate îndeosebi de incompatibilitatea unificării federale a continentului cu prezervarea suveranităţii absolute a statelor sale, ultima şansă de corectare pe cale paşnică, prin buna înţelegere, a greşelilor comise de autorii sistemului de la Versailles.

În contextul realităţilor epocii, proiectul Briand avea să se dovedească tardiv şi să eşueze, deschizând, astfel, cale liberă ascensiunii naţionalismului economic şi politic, regimurilor autoritare şi tendinţelor de înarmare, care au pregătit direct noua conflagraţie mondială.

Aşa cum avea să constate contele Kalergi, „al doilea război mondial a fost, în fond, nu un război între naţiunile europene, ci înfruntarea între trei ideologii, al căror ţel era o Europă unită. Un război între Hitler, Stalin şi Churchill. Hitler voia o Europă unită sub conducerea celui de-al III-lea Reich; Stalin voia o mare Europă comunistă; Churchill preluase în buna parte programul paneuropean al unei Europe libere şi unite“.