Încercările lui Elţîn de a restabili puterea Rusiei

Dezintegrarea progresivă a URSS a fost una dintre nereuşitele lui Gorbaciov. El a sperat să păstreze o anumită formă de unitate, dar spiritul vremii era împotriva lui. Comunitatea Statelor Independente (CSI) era mai mult decât o simplă strategie de tranziţie care putea conduce fie la o dezintegrare progresivă, fie la refacerea într-o oarecare măsură a legăturilor oficiale şi neoficiale care au existat între republicile componente ale URSS.

Marile realizări ale lui Gorbaciov au fost curajul de a renunţa la imperiul sovietic din Europa şi iniţiativele sale privind dezarmarea reciprocă în cadrul Războiului Rece. El a dorit, totuşi, să menţină Uniunea Sovietică sub o formă modificată şi să menţină un partid comunist reformat. Când a fost vorba despre aceste două obiective, el a fost, însă, foarte evaziv şi a creat, astfel, premisele necesare instalării la putere a unui lider mai deschis - Boris Elţîn, un naţionalist rus deloc interesat de menţinerea Uniunii Sovietice sau a partidului Comunist pe care în Rusia îl şi desfiinţase de altfel.

Situaţie economică dezastruoasă

Gorbaciov a deposedat Partidul Comunist de monopolul pe care-l avea asupra puterii, a iniţiat primele legi destinate privatizării pământului şi a industriei şi a creat climatul juridic necesar introducerii economiei de piaţă. Deşi a fost un reformator convins şi un modernizator al societăţii, el nu era totuşi un democrat. El nu a crezut că în URSS se poate înfăptui reforma altfel decât prin intermediul unei autocraţii binevoitoare. A asigurat puteri sporite preşedintelui Uniunii Sovietice; şi-a asumat din nou funcţia de secretar general al Partidului comunist pe care o neglijase până nu demult; a creat noi corpuri consultative care, fie întâmplător, fie în mod premeditat, erau prea numeroase pentru a avea un rol coerent; iar în prima parte a anului 1990 a părut că virează spre tabăra conservatorilor. Politica lui economică a fost confuză, iar situaţia economică catastrofală. Neîncrezător în economia de piaţă, el a acceptat o mulţime de planuri vizând reforma economică, care s-au succedat unul după altul fără a fi vreodată puse în practică şi nu a reuşit să impună nici un program susţinut pentru a introduce reforma în domeniul producţiei de alimente. Situaţia era dezastruoasă: nu existau devize, deficitul bugetar reprezenta o treime din PIB, aproape toate întreprinderile funcţionau în pierdere, statul continua să deţină monopolul, ajutorul din afară era neînsemnat, iar consultanţa din partea unor firme străine de specialitate nu era de prea mult folos. În martie 1991, propunerea vizând crearea unei noi Uniuni Sovietice formată din republici suverane a fost respinsă prin vot popular în şase dintre ele: cele trei republici baltice, Moldova, Georgia şi Armenia.

Gorbaciov, eliminat din arena politică

În iulie a fost redactată o nouă constituţie sovietică care prevedea puteri restrânse pentru guvernul central; în replică, un grup de reacţionari alcătuit din reprezentanţi ai armatei, ai KGB-ului şi câţiva civili au declanşat o lovitură de stat împotriva lui Gorbaciov, care era plecat în Crimeea.

Lovitura de stat a eşuat după trei săptămâni şi din cauza proastei pregătiri, dar victoria nu a fost a lui Gorbaciov care, în afara de umilinţele suferite, era supus unor duble presiuni: din partea adepţilor unei reforme constituţionale şi economice mai drastice şi din partea conservatorilor care se temeau că-şi vor pierde funcţiile şi standardul de viaţă şi tremurau la gândul dispariţiei puterii sovietice înainte de sfârşitul anului. Gorbaciov a fost eliminat de pe arena politică, dându-şi demisia din funcţia de preşedinte al Uniunii Sovietice (creată fiind în 1922, la şase ani după revoluţia bolşevică) care a încetat să mai existe.

Elţîn, preşedinte al Rusiei

Baza puterii lui Elţîn nu era URSS, ci Rusia. El a acţionat cu mult curaj în timpul loviturii de stat ce îl viza pe Gorbaciov, riscându-şi viaţa în confruntările cu complotiştii; prin urmare, popularitatea sa în Rusia a fost după 1990 în continuă creştere. În 1990, Congresul Deputaţilor Poporului, ales în perioada de reforme gorbacioviste din 1988 (şi alcătuit în marea lui majoritate din comunişti) a fost înlocuit de un parlament rus care l-a ales pe Elţîn preşedinte. Cu câteva săptămâni înainte de lovitura de stat din august 1991, el fusese ales prin vot popular direct preşedinte al Republicii Ruse: a obţinut 57% din voturi, o majoritate infimă, dar mult mai mult decât oricare dintre ceilalţi candidaţi. Această victorie s-a dovedit a fi punctul culminant al carierei sale. Cu ajutorul ei s-a impus pe scena politică rusească, deşi mai târziu nu a reuşit să stăpânească nici una dintre cele două probleme majore cu care s-a confruntat: politica economică şi cea privind naţionalităţile. El a sprijinit pe jumătate reforma economică impusă populaţiei care suferea de pe urma efectelor ei, fără să înţeleagă ce se petrece şi a permis ca aceasta să fie subvenţionată de instituţiile statului (inclusiv de banca centrală). Ambiguitatea în ceea ce priveşte drepturile naţionalităţilor a condus la revolta cecenilor care i-a pricinuit la fel de mult rău ca şi alte episoade din timpul mandatului său de preşedinte.

Inflaţia creşte până la un indice cu 4 cifre

Lui Elţîn i s-au conferit puteri excepţionale pentru a formula şi implementa reforma economică. Aceasta, elaborată de Egor, Gaidar, Ghenadi Bubulis şi alţi consilieri curajoşi, cuprindea reduceri drastice ale cheltuielilor guvernului, privatizarea tuturor întreprinderilor de stat pentru care se pot găsi cumpărători, demontarea unei mari părţi din aparatul birocratic central şi înlăturarea fără milă a tuturor persoanelor incapabile. Acest program s-a dovedit a fi, însă, nu numai dureros, ci şi de mult mai mare durată decât se anticipase şi a fost zădărnicit de banca centrală independentă, care era în afara controlului executivului şi continua să tipărească bani pentru a salva sau numai pentru a mulţumi întreprinderile vlăguite şi pe directorii acestora. Inflaţia a crescut până la un indice cu 4 cifre, producţia a scăzut până la cele mai joase nivele, iar de pe urma reformei nu părea să beneficieze decât o mână de afacerişti pricepuţi să obţină profituri mărunte în confuzia generală. Criticii reformei s-au grupat în Uniunea Civică, ce a devenit un grup important în parlament şi şi-au unit forţele cu foştii comunişti care îi erau şi mai ostili lui Elţîn decât îl fuseseră lui Gorbaciov. Elţîn a fost silit să retragă numirea lui Gaidar ca prim-ministru şi l-a numit în schimb pe Victor Cernomîrdin de la care se aştepta să fie un mediator docil între el şi preşedintele parlamentului, Ruslan Hasbulatov, un alt fost aliat devenit adversarul său.

Oponenţii lui Elţîn nu se limitau la politica lui economică şi la consilierii săi. Tăria lui de caracter a deranjat la fel de mulţi oameni câţi a şi atras. Agresivitatea lui friza autoritarismul. Deşi putea fi foarte dârz atunci când era vorba de apărarea unui principiu general sau a unei convingeri, el a dat dovadă de foarte multă nesiguranţă ca lider politic, fie din cauza şireteniei sale înnăscute, fie pentru că era copleşit de multitudinea problemelor cu care era confruntat.

Declinul economic, din ce în ce mai evident

Elţîn a continuat să se bucure de aprobarea opiniei publice, fapt confirmat de rezultatele referendumului din 1993. Nici unul dintre adversarii săi, nici Ruţkoi, nici Hasbulatov, nu se bucura de acelaşi prestigiu în rândul populaţiei; Elţîn se bucura totodată de un sprijin adecvat în rândul forţelor armate: circa două treimi dintre ofiţerii superiori şi poate chiar mai mult, mergând în jos pe scara ierarhică, erau de partea sa. Pe de altă parte, el nu a înfiinţat un partid politic al cărui lider să fie; el era puternic, dar izolat; era mult mai puţin hotărât decât, de exemplu, Walesa în Polonia; iar conflictul său cu parlamentul l-a împiedicat să se preocupe de rezolvarea înfricoşătorului declin economic.

Preţurile au continuat să crească, rubla a pierdut într-un an nouă zecimi din valoarea sa în raport cu dolarul, ajutorul extern era foarte modest, iar în anii 1989 - 1993 producţia aproape s-a înjumătăţit. In 1993 Elţîn l-a rechemat pe Gaidar, l-a suspendat pe Ruţkoi şi, printr-o manevră mai mult ca sigur ilegală a dizolvat parlamentul. Conflictul dintre Elţîn şi adversarii săi a devenit violent, Elţîn a ordonat bombardarea clădirii parlamentului şi arestarea lui Ruţkoi şi Hasbulatov.

Alegerea unui nou parlament

Alegerea unui nou parlament a fost contestată de trei forţe importante: reformişti, comunişti/conservatori şi naţionalişti. Elţîn însuşi a adoptat o atitudine rezervată care se deosebea cu greu de indecizie. El nici nu şi-a creat un partid propriu, nici nu a susţinut vreunul dintre cele existente, rămânând astfel în mod autocratic în afară şi mai presus de confruntarea între partide. Noul parlament a fost ales jumătate prin reprezentarea proporţională pe liste, jumătate prin confruntările personale în circumscripţiile electorale. Reformiştii, care s-au intitulat „Opţiunea Rusiei“ şi l-au ales pe Gaidar drept cel mai de seamă lider, în loc să se prezinte în faţa electoratului ca un front unit, s-au lăsat pradă unor interminabile confruntări, reuşind astfel să se plaseze numai pe locul al doilea (15% din voturi) după primul tur de scrutin, dar s-au clasat în frunte în mult mai multe circumscripţii electorale decât orice alt partid. Naţionaliştii erau conduşi de Vladimir Jirinovski, care s-a clasat al treilea la alegerile prezidenţiale din 1991, iar campania lui electorală a fost axată pe un amestec demagogic de xenofobie şi populism, vehiculând idei mergând de la refacerea puterii Rusiei şi teritoriului acesteia (incluzând şi Alaska), până la ieftinirea vodcăi.

Elţîn dorea ca Rusia să fie un stat puternic, centralizat, cu o solidă bază economică şi unit în interiorul graniţelor moştenite de la URSS. Însă Rusia, ca şi RSFSR înaintea sa, era alcătuită din 21 de regiuni, autonome, iar în acel moment se înregistrau circa 50 de conflicte interne cauzate de unele dispute teritoriale. Dezastruoasa situaţie economică şi confuzia politică favorizau dezintegrarea, determinând grupările etnice, locale sau cele formate la întâmplare să îşi asume, vrând-nevrând, administrarea economiei şi autoritatea politică.