Istoria uitată a Imperiului Bizantin

Deciziile politice fundamentale, persoanele semnificative și, mai ales, multele intrigi, vărsarea de sânge, corupția, nedreptatea, abuzul de putere, desfrâul generalizat - toate acestea au alcătuit de la început materia cronicilor istoricilor și a cărților cercetătorilor care caută să descopere tenebrele actelor celor care au trăit înaintea noastră.

În tot acest marasm care are pretenția senzaționalului, al scoaterii la lumină a celor mai întunecate secrete, cititorul are cel mai mult de pierdut. Istoria se repetă, însă numai din perspectiva lucrurilor negative. Faptele pozitive înregistrate sunt puține și, de regulă, trebuie să fie cu adevărat ieșite din comun pentru a rămâne consemnate în scris. În schimb, orice desfrâu al unui rege, orice corupție a unui ministru, orice uneltire a unui pretendent la tron - sunt considerate, toate, drept evenimente semnificative.

O istorie a bârfelor, a intrigilor, a mizeriei omenești ni se înfățișează și când citim unele lucrări despre Imperiul Bizantin. Astfel, C. Diehl afirma: „Când pronunțăm astăzi numele de Bizanț, acest nume evocă fără voie în fața ochilor noștri imagini de lux strălucitor, de rafinament minunat și, într-un decor de feerie, cruzimi nemaiauzite, vicii extraordinare, o corupție și o josnicie cumplită; el evocă înaintea ochilor noștri intrigi de palat, mișcări de stradă, revoluții de cazarmă și, pe lângă acestea, dispute teologice, erezii subtile, de neînțeles pentru spiritul nostru limpede de latini. O revoluție, un conciliu, aceștia sunt cei doi poli între care oscilează veșnic în fața noastră un Bizanț măreț și pervers și acestei civilizații moarte i-am da bucuros ca deviză titlul unei frumoase cărți a lui Maurice Barrès: Sânge, voluptate și moarte” (Charles Diehl, Figuri bizantine, vol. 2, trad. de Ileana Zara, București, Ed. pentru Literatură, 1969, p. 423).

Însă este aceasta singura istorie care trebuie păstrată și amintită? Acest „cancan” academic în care ni se prezintă toate erorile și bizareriile unora sau altora, chipurile pentru a nu le repeta, reprezintă moștenirea noastră din vremurile imemoriale? Pentru că, sincer, nu văd o mare diferență între pana otrăvită a unui Procopius din Cezareea care se delectează dând posterității o serie de picanterii din viața personală a împăratului Iustinian și a împărătesei Teodora și cercetarea întreprinsă de unii istorici, care scot la iveală numai evenimente negative și dedesubturi ale personalității umane care ar trebui să rămână mai degrabă îngropate. Astfel, se calcă peste principiul esențial sine ira et studio, adică „fără mânie și părtinire”, exprimat de un mare istoric ca Tacitus.

„Cea mai bună carte de istorie universală, cea mai trainică și mai cuprinzătoare și cea mai cu adevărat universală o va scrie cel care va izbuti să povestească viu și cu profunzime toate invidiile, bârfelile, intrigile și uneltirile urzite în Carbajosa de la Sierra, așezare cu trei sute de suflete”, spunea M. de Unamuno (apud ***, Trei secole de paradox, prefață de Silvian Iosifescu, selecție și traduceri de Eugen B. Marian, București, Ed. Albatros, 1983, p. 183).

Tocmai acest principiu ar trebui să devină secundar. Aștept ziua când Bizanțului va începe să i se facă dreptate, să fie privit nu drept o sumă de intrigi, de politici stufoase, ci un organism viu, care a oferit lumii o moștenire inegalabilă atât culturală, religioasă, cât și socială, iar toate aceste merite nu îi vor fi fost știrbite de prezentări concentrate exclusiv pe termeni tenebroși sau senzaționali.

Publicitatea negativă care constituie astăzi esența presei moderne este un rod al multor relatări istorice concentrate exclusiv pe evenimente demne de a fi uitate. Antieroii din filme, personajele negative ale cărților, întâmplările macabre sunt efectul unei acumulări istorice de veacuri, un efect al gândirii bârfitoare, intrigante, uzate în rele ale multora care au pretins că, astfel, ajung la „obiectivitate”.

În concluzie, istoria bizantină nu trebuie epurată de partea ei negativă. Ar fi o părtinire clară. În schimb, este trist să observi că, în multe lucrări, toxicitatea unor evenimente tinde să ia locul roadelor luminoase ale altora doar pentru că, astăzi, numai așa se poate căpăta notorietatea dorită.