Majoratul în comunism

În ediţia precedentă a publicaţiei noastre v-am oferit un

document inedit din depozitele budapestane ale Open Society Archives (OSA) care oferă o imagine despre conformismul

social şi ideologic al primei generaţii româneşti postbelice, sub regimul comunist. Continuăm şi în acest număr prin a vă oferi

un alt document remarcabil, intitulat „Starea de spirit din

RPR“ şi redactat în luna ianuarie a anului 1962, de un intelectual român, refugiat în Occident şi profund preocupat de avansul

treptat pe care ideologia comunistă îl înregistrează în rândul

tineretului „orbit“ de propaganda regimului. Ca şi primul document,

el este o radiografie pertinentă asupra societăţii româneşti şi, în special, asupra tineretului, care ocupă un loc central în prezentare.

De aproape 18 ani, România se găseşte în orbita sovietică, adică tocmai timpul necesar creşterii unei noi generaţii, şi trebuie ţinut seama de acest fapt atunci când se analizează starea de spirit din Republica Populară Română. În decursul acestor 18 ani s-au săvârşit schimbări adânci, fundamentale, sub aspect politic, social şi cultural, încât se poate vorbi de o adevărată revoluţie, silită, impusă, dar reală. Forţele care au aruncat la pământ vechea orânduire sunt forţe din afară oricât ar încerca regimul să arate că a fost o revoluţie spontană. Răsturnarea însă s-a produs şi timpul a servit noii stăpâniri care, cu fiecare an, şi-a întărit poziţiile şi a luptat statornic pentru a distruge orice rezistenţă. În acest răstimp, generaţia ce are astăzi între 40 şi 60 de ani a suferit cel mai mult: morţi la război, dispăruţi în URSS, lichidaţi sau deţinuţi în închisori, fugiţi peste graniţă. Există un adevărat gol în rândul bărbaţilor din această generaţie ce a suferit direct atacul forţelor comuniste de distrugere. Astăzi există în ţară o generaţie tânără, o generaţie intermediară ce îşi mai aminteşte de trecut, adică a mai apucat câţiva ani de şcoală şi viaţă sub fostul regim şi, în fine, o lume nouă, rezultat al pritocirii societăţii, urmărită de casta conducătoare, şi care constituie un fapt real şi de netăgăduit.

Românii şi-au pierdut nădejdea în Occidentul salvator

În ciuda eforturilor neîncetate făcute de conducătorii comunişti pentru a înregimenta şi dirija spiritele, paralel cu instaurarea unei noi societăţi, starea de spirit din ţară a scăpat şi scapă şi astăzi într-o bună măsură încercărilor de înregimentare; este vorba desigur de starea de spirit reală, nemărturisită în public. În evoluţia ei, până la starea de astăzi, se pot observa mai multe faze. Oamenii au sperat cu îndârjire şi au reuşit să-şi salveze speranţa de mai multe ori. Au sperat în alegerile americane din 1948, crezând că va fi ales Dewey şi că el va face război ruşilor. Au sperat că războiul din Coreea va fi începutul unui război de eliberare. Au sperat la alegerea lui Eisenhower, văzând în el un general luptător pentru libertate. Au sperat la moartea lui Stalin; apoi la încheierea tratatului de pace cu Austria.

În fine, şi mai presus de toate, au sperat în revoluţia din Ungaria. Se poate afirma că în acele zile toată ţara a ascultat şi urmărit evenimentele, cu speranţa şi convingerea că America şi ţările apusene vor interveni pentru a salva Ungaria. Atunci au avut loc mişcări în toată ţara şi în toate straturile populaţiei. Muncitorii, ca şi studenţii sau ţărănimea, au văzut speranţa eliberării de sub jugul rusesc; drept care, după nimicirea revoluţiei ungare, închisorile din RPR s-au umplut din nou cu mii de oameni ce speraseră în eliberare şi a căror fapte şi cuvinte trădaseră această speranţă. De la revoluţia maghiară încoace, măsurile de siguranţă luate de regimul comunist din RPR au fost şi sunt atât de drastice - iar pe de altă parte descurajarea este în sfârşit atât de profundă -, încât se poate afirma că oamenii nu mai cred astăzi că Occidentul îi va salva.

Nimeni nu mai credea în superioritatea incontestabilă a SUA asupra URSS-ului

Prin termenul „oameni“ înţelegem mai întâi cei ce analizează fenomenele politice, adică intelectualii. Ei sunt cei ce au sperat în mod conştient, de-a lungul anilor, argumentându-şi prevederile şi bazându-se pe date reale economice, politice, etc. Cu timpul, datorită prigoanei statornice îndreptate împotriva lor, numărul intelectualilor conştienţi a scăzut. Cei rămaşi au îmbrăţişat părerile oficiale, alţii s-au retras în tăcere, în descurajare. Astăzi, intelectualii au pierdut nădejdea în ajutorul apusului. Conştient şi logic, ei nu mai întrevăd posibilitatea eliberării României de sub dependenţa sovietică decât numai în cazul unui eventual război mondial. Ei nu mai cred în superioritatea incontestabilă a SUA asupra URSS-ului, ci sunt convinşi că timpul a jucat şi joacă în favoarea Rusiei a cărei metode politice, bazate pe cinism şi lipsa de scrupule, s-au dovedit - politic vorbind - puternice şi eficace. În schimb, oamenii simpli, adică cei ce judecă afectiv şi subiectiv, mai cred şi azi că „o să vină americanii“.

Colectivizarea, cu tunuri şi mitraliere

Muncitorii sunt nemulţumiţi în general din cauza salariilor prea mici, a nedreptăţilor şi abuzurilor la care se dedau cei dintre ei care sunt membri de partid, precum şi şicanelor politice la care sunt expuşi. Ei nu au însă preocupări politice propriu-zise. Nemulţumirile lor sunt de ordin material, ei neridicându-se până la nivelul ideilor. Acelaşi lucru se poate spune despre ţărani: compania de colectivizare s-a făcut în rândul ţărănimii, cu metode sălbatice. S-a recurs la nevoie la adevărate asedii armate, cu tunuri şi mitraliere. Ţăranii au opus o rezistenţă dârză şi disperată pentru apărarea pământului. Ostilitatea ţărănimii faţă de regim este un fapt incontestabil şi permanent. Ţăranii sunt nevoiţi, ca şi restul populaţiei, şi poate şi mai mult, să se încline în faţa puterii zdrobitoare a statului, rămânând însă profund şi organic ostili stăpânirii. Despre politică, ei nu pot avea vederi conştiente; din instinct însă speră şi astăzi că va veni cineva, „o putere din afară care să ne scape de ăştia“.

Tinerii şi îndoctrinarea marxistă

Dar în afară de aceste categorii mai rămâne pe de o parte tineretul, iar pe de altă parte lumea nouă ridicată în ultimii 15 ani. Tineretul educat şi crescut în ultimii 18 ani a fost crescut în mentalitatea şi după principiile marxiste. În şcoală şi universitate, educaţia comunistă constă în a prezenta faptele exclusiv în lumina interpretării marxiste. Nu există nici o libertate de gândire sau informaţie. Manualele şi bibliotecile pun la îndemână numai şi numai un material selecţionat cu grijă, însoţit la fiecare pas de comentarii materialist-istorice. Trecutul şi prezentul sunt analizate din punctul de vedere al teoriei marxiste, literatura este o ilustrare a acestei teorii, artele sunt în slujba ei. Ştiinţele sunt o unealtă menită să confirme adevărul marxist, filmele şi teatrele prezintă spectacole din care se pot trage întotdeauna concluzii în favoarea dogmei marxiste. După ce păşeşte în „câmpul muncii“, tineretul continuă să fie îmbibat de marxism-leninism. Cu toate acestea, în ciuda propagandei politice active, la fiecare pas, starea de spirit a tineretului se caracterizează prin nemulţumirea sa faţă de regim.

Tineretul se opune prin fire părerilor impuse, încât, cu toată vigilenţa şi străşnicia metodelor de îndoctrinare el se arată rebel. Această rebeliune se traduce printr-un scepticism general faţă de catehismul oficial. Că nu există alegere posibilă, că fiecare este silit să accepte jugul statului, că nimeni nu poate face altceva decât să lucreze în slujba statului, aceasta este o necesitate cruntă şi tot atât de inevitabilă ca şi necesitatea de a mânca în fiecare zi.

Tineretul este nemulţumit şi sceptic, dar ignoranţa în care a fost ţinut - adică pseudo-cultura în care a fost crescut - îl împiedică de a avea o vedere clară şi bine întemeiată asupra realităţilor istorice. Din cărţile citite pe furiş, din educaţia făcută cu ajutorul emisiunilor de radio occidentale (pentru cei ce cunosc o limbă străină), a contactului cu oamenii din vechea generaţie rămaşi credincioşi ideilor lor, dar mai ales dintr-un instinct şi o sete de cultură caracteristice, tineretul din RPR năzuieşte după libertate, după altceva decât existenţa înrobită statului ce i-o oferă actualul regim. Acest tineret este însă lipsit de orientare. El năzuieşte şi crede în altceva, dar rebeliunea lui nu poate lua o formă organizată. A crede contrariul înseamnă a nu cunoaşte realităţile vieţii din RPR. Tineretul vrea şi caută altceva; ochiul partidului este însă asupra lui şi pornirile neconformiste ale tinerilor sunt observate şi studiate. Până şi ţinuta exterioară şi modul de a dansa sunt reglementate.

Învăţământul politic, şansă sigură de reuşită

Asigurarea viitorului pentru un tânăr depinde nu de capacitatea lui, ci de calităţile sale politice. Factorul politic este decisiv, atât în şcoala care pregăteşte în vederea specializării, cât şi în munca propriu-zisă. Un tânăr cu origine socială sănătoasă, cu însuşiri mediocre va fi preferat unui tânăr capabil, dar cu origine „putredă“. De aici decurge pe de o parte ambiţia tânărului de a pune de partea lui ceea ce se poate obţine prin muncă: maximum de note şi efort de memorizare şi disciplină, apoi de supunere la învăţământul politic, iar pe de altă parte un fel de fatalism, de indiferenţă, provenind din convingerea că efortul este în ultimă instanţă inutil din moment ce există un fel de predestinaţie: factorul politic, ce predomină.

Dacă se ia ca exemplu cazul tânărului „tehnician“ de rând, cu origine socială burgheză sau muncitorească, ce a absolvit şcoala medie şi a făcut o şcoală tehnică de 2-3 ani, se observă că deşi nimic nu se opune carierei lui, totuşi el este nevoit, ca să-şi păstreze postul, să fie bine văzut de „cadre“ al căror şef deţine dosarul fiecărui salariat, dosar care începe să fie constituit din şcoala medie, adică din intrarea în clasa a VIII-a. Cu alte cuvinte, tânărul depinde de controlul politic. Orice notă proastă privind mai cu seamă o atitudine greşită din punct de vedere politic îi poate compromite locul de muncă şi întreg viitorul; acelaşi lucru pentru un denunţ sau legătură de familie, căci totul este consemnat la dosarul ce-l va urmări pretutindeni, ca umbra lui, până la sfârşitul vieţii. Teama aceasta elementară de a-şi pierde pâinea este de altfel o trăsătură comună tuturor oamenilor din ţările cu regim de democraţie populară. Statul fiind singurul stăpân la care te poţi angaja, el este acela ce ţine în mână soarta fiecăruia; din mâna lui mănâncă fiecare cetăţean.

Când tânărul ajunge în câmpul muncii, el se trezeşte „încadrat“ la propriu, adică înregimentat şi nevoit să muncească nu pentru a se realiza pe sine, ci pentru a realiza „planul“. Toate acestea tânărul le descoperă tocmai bine pentru a-şi da seama că este prea târziu ca să mai poată face altfel. Deci, în acel moment, pentru a-şi păstra serviciul, tânărul în slujba statului social-democrat va fi mai mult sau mai puţin dispus să facă concesii, în funcţie de caracterul său. Căci fiecare ştie că fără calificări politice nu poate face o carieră, fie ea cât de modestă. Prin aceasta se înţelege că este vorba de exigenţele partidului ce pretinde supunere şi ascultare de la fiecare, şi cu atât mai mult de la cei crescuţi sub oblăduirea lui.

▲ Oamenii regimului, nişte oportunişti infideli

Cât despre oamenii regimului, de la cei mari până la cei mărunţi, care au profitat de pe urma regimului, cărora stăpânirea comunistă le-a dat slujba, leafa specială, locuinţa, adesea călătorii în străinătate (favoarea cea mai apreciată şi cea mai dorită), ei sunt în ultimă instanţă nişte oportunişti în care nu există nici urmă de convingere sau de lealitate faţă de regimul comunist. Cu ocazia evenimentelor din Ungaria s-a dovedit în mod evident că regimul nu putea conta nici pe proprii săi oameni, lucru ce a alarmat în mod deosebit pe conducătorii Comitetului Central al Partidului. Prin instalarea de microfoane în aparatul telefonic s-au făcut atunci, după înăbuşirea rebeliunii, sondaje a căror rezultat a pus pe gânduri stăpânirea şi au dus la instaurarea erei de teroare începută în 1957-1958. Această eră de teroare mai continuă şi azi. Ea se desfăşoară sub semnul articolului 209 din Codul Penal, prin care delictul de „agitaţie“ şi propaganda se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 15 ani.

n.r. - titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei