Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Ţările vest-europene în faţa dezastrului economic postbelic

Ţările vest-europene în faţa dezastrului economic postbelic

Un articol de: Cătălin Turliuc - 17 Mai, 2008

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, dezordinea social-politică şi economică a statelor vest-europene se concretiza în intoleranţă ideologică şi necesitatea reluării practicii democratice, competiţii politice interne, inflaţie generalizată, sistem monetar inexistent, şomaj, sărăcie şi foame. În aceste condiţii, americanii înţeleg că nu mai pot trăi în afara lumii. Îşi dau seama de natura dispreţului sovietic, neputând să lase o Europă dominată de o singură putere, din grijă pentru echilibrul de forţe şi, mai ales, din ostilitate faţă de comunism. Asfel, americanii etalau europenilor ideea că nu sunt singuri şi neajutoraţi în faţa dificultăţilor cu care se confruntau la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, că ei erau dispuşi să-i susţină printr-o politică economică coerentă.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, ţările din vestul Europei se aflau într-o situaţie de colaps fizic şi economic, la care se adăuga teama de dominaţia Uniunii Sovietice, prin atac frontal sau subversiune. În această perioadă, dezordinea social-politică şi economică a acestor state se concretiza în intoleranţă ideologică şi necesitatea reluării practicii democratice, competiţii politice interne, inflaţie generalizată, sistem monetar inexistent, şomaj, sărăcie şi foame.

Ocupaţia germană şi politica de război dusă au avut efecte dintre cele mai nefaste asupra întregii vieţi economice şi sociale şi, în primul rând, asupra circulaţiei monetare şi puterii de cumpărare.

După o analiză mai atentă a situaţiei economice şi financiare a statelor occidentale şi după constatarea că URSS intenţiona să-şi extindă hegemonia până la Atlantic, americanii au decis să se implice mai mult, economic, financiar şi militar, în zonă, să-şi facă mai din plin simţită prezenţa şi să susţină, sub toate aspectele, integrarea vest-europeană, ca singura alternativă oportună şi viabilă la criza postbelică. Americanii etalau europenilor ideea că ei nu sunt singuri şi neajutoraţi în faţa dificultăţilor cu care se confruntau la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, că ei erau dispuşi să-i susţină printr-o politică economică coerentă.

Dezastrul economic postbelic

Sfârşitul războiului a însemnat intrarea Europei, care secole de-a rândul a fost centrul economic, politic, militar şi cultural al lumii, în cea mai neagră epocă a existenţei sale.

Practic, pe plan mondial, Europa încetează de a mai juca vreun rol, ea este acum o simplă miză a luptei dintre cei doi stăpâni ai planetei, SUA şi URSS.

Ţările europene, învingătoare sau învinse, sunt supuse aceluiaşi dezastru economic.

Produsul naţional brut german reprezină a treia parte din cel al anului 1938. Germania pierde un sfert din teritoriul său. Oraşe, industrii şi căi de comunicaţie sunt distruse. Ea nu mai are nici armată, nici guvern, acuză pierderea a şase milioane de oameni şi se află sub ocupaţie militară. Se pune problema viitorului ei.

Produsul naţional brut italian reprezină 40% din nivelul său de dinaintea războiului. Franţa face parte din tabăra invingătorilor, dar războiul a distrus cea mai mare parte a infrastructurilor sale şi produsul naţional brut scade la jumătate. Situaţia economică şi socială este foarte frământată în metropolă, în timp ce imperiul este subminat de mişcări contestatare, uneori violente şi radicale.

Marea Britanie se bucură de prestigiul de a fi fost singura ţară care a luptat de la începutul până la sfârşitul războiului împotriva lui Adolf Hitler, dar preţul plătit a fost mare. Lira sterlină nu mai este moneda schimburilor internaţionale, rezervele de aur şi de valută s-au epuizat, imperiul colonial se clatină.

URSS plăteşte un tribut greu celui de-al Doilea Război Mondial: 2,6 milioane de morţi, o ţară distrusă, pierderi economice de produs naţional brut evaluate la şase ani. Dar obţine câştiguri teritoriale substanţiale.

SUA pierd 300.000 de oameni, ceea ce este puţin, în raport cu pierderile celorlalte puteri. Şi mai important, este faptul că teritoriul său a rămas la adăpostul războiului. Potenţialul său industrial nu a fost distrus, ci stimulat de război.

Produsul naţional brut se dublează şi reprezintă aproape jumătate din producţia mondială. Dolarul „as good as gold“ situat pe cele două treimi din rezervele modiale de aur devinde moneda schimburilor naţionale. Americanii posedă două treimi din flota comercială mondială. Ei ocupă, de asemenea, primul loc în toate sectoarele producţiei. În acelaşi timp, sunt prima putere militară şi deţin monopolul armei atomice.

Americanii înţeleg că nu mai pot trăi în afara lumii. Îşi dau seama de natura dispreţului sovietic, neputând să lase o Europă dominată de o singură putere, din grijă pentru echilibrul de forţe şi mai ales din ostilitate faţă de comunism.

Idei de dezvoltare europeană, din partea Americii

Astfel, pe fondul situaţiilor şi mentalităţilor încă inflamate de anii războiului, dar şi de agresiunea directă a stângii asupra întregului continent european, după ce dificultăţile europenilor se amplifică, după iarna grea 1946-1947, la 5 iunie 1947, secretarul de stat la Departamentul de stat al Statelor Unite ale Americii, George Marshall, într-un discurs rostit la Universitatea Harvard, propune un ajutor financiar global pentru reconstrucţia europeană sub forma celebrului plan rămas în istorie sub numele său.

El pornea de la o constatare fundamentală: „... nevoile Europei de hrană şi de alte produse esenţiale importate din străinătate - şi mai ales din America - pentru următorii trei sau patru ani sunt mult mai mari decât capacitatea sa de plată, încât ea va trebui să primească un ajutor suplimentar foarte important sau să se expună unei dezvoltări economice, sociale şi politice grave“.

Este evident că Europa singură nu putea depăşi marile dificultăţi de refacere şi tocmai de aceea era esenţialmente necesar ajutorul american, pentru a reda încrederea locuitorilor în viitorul economic al Europei.

El preconizează acest ajutor gratuit şi important pentru Europa sub ameninţarea de a se expune unei dislocări economice sociale şi politice foarte grave.

Oferind acest ajutor, Marshall insistă ca statele beneficiare să se pună de acord asupra unui program comun de redresare economică: americanii vor ca europenii să ia în propriile mâini realizarea concretă a planului de reconstrucţie.

„Nu ar fi corect, nici util ca guvernul Statelor Unite să procedeze la stabilirea unilaterală a unui program destinat repunerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este treaba europenilor... iniţiativa trebuie să vină din partea Europei“.

Mai mult, secretarul de stat american indică faptul că dezirabil ar fi o „federaţie economică europeană“ (în realitate, o uniune vamală), după modelul Beneluxului. Europa nu-şi va reveni, continuă demnitarul american, dacă economia va continua să-i fie divizată în numeroase compartimente, etanşe.

În fapt, era vorba despre un program prin care să se evite dificultăţile economice din Europa, inclusiv neaprovizionarea cu alimente, care ar fi putut degenera în tulburări sociale, fapt favorizant pentru sovietici. Pentru aceasta, trebuia creată o piaţă europeană, ceea ce era benefic şi pentru produsele americane, un motiv suplimentar pentru a amplifica interesul SUA în ajutorarea Europei.

Diviziunea Europei privind ajutorul americanilor

Discursul secretarului de stat, George Marshall, a suscitat interesul Londrei şi al Parisului care au demarat rapid consultări pentru a decide răspunsul. În plus, a fost contactată şi Moscova, pentru organizarea la Paris a unei conferinţe, şi URSS a răspuns afirmativ. Ţările europene s-au întrunit de îndată la Paris, în perioada 27 iunie-2 iulie 1947, pentru a pune la punct detaliile tehnice ale ajutorului american.

Sovieticii au deplasat la Paris o delegaţie impozantă compusă din 90 de membri, în fruntea ei fiind comisarul afacerilor străine, Molotov.

Conferinţa franco-anglo-rusă s-a soldat, în cele din urmă, cu un eşec. Molotov a estimat că propunerea americană afectează evident suveranitatea statelor şi, ca atare, o respinge, antrenând în refuzul său şi ţările din Europa de Est. Textual, Molotov afirmă că: „Statele îşi pierd autonomia economică şi independenţa naţională în profitul unor mari puteri...“. URSS a refuzat planul Marshall pentru ea şi pentru ţările pe care le controla, de teamă ca SUA să nu-şi lărgească sfera economică şi politică. Odată cu respingerea planului Marshall de către sovietici, debutează adevărata divizare, ruperea Europei în două părţi. În vest se situau ţările beneficiare ale acestui reuşit ajutor economic, venit de dincolo de Atlantic, iar în est, ţările-satelit ale Moscovei.