Un demers necesar: „arheologia” pătimirilor bucovinene

Prizonieri în țara lor, invadată de puterea bolșevică, românii uciși la Fântâna Albă în 1 aprilie 1941 au murit pentru singura vină de a-și fi dorit libertatea față de asupritorul străin. Episodul „Fântâna Albă” este o pagină îndoliată din istoria românească a se­co­lului trecut, din care avem multe de învățat și pe care suntem datori să nu o uităm nicicând. Alexandrina Cernov, doctor în filologie, membru de onoare al Academiei Române și redactor-șef la publicația „Glasul Bucovinei”, își spune povestea. Iar povestea sa este intim legată de una dintre cele mai importante colecții de mărturii despre o rană colectivă prea puțin cunoscută: masacrul de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941, supranumit și „Katynul românesc”.

Născută la Hotin, dr. Alexandrina Cernov (născută Grecu) a copilărit sub semnul războiului și al refugiului în România. Întoarsă în Ucraina, la Cernăuți, a apărat limba și cultura română în calitate de con­ferențiar la Catedra de Filologie Română și Clasică a Universității Naționale din Cernăuți. A scris studii de stilistică și poetică, dar și manuale de limba și literatura română pentru școlile din Ucraina. Din 1994 este redactor-șef la revista „Glasul Bucovinei. Bucu­rești-Cernăuți”, în care publică materiale referitoare la istoria, cultura și statutul românilor și al limbii române în Ucraina.

Fugind din calea răului

Era bebeluș de trei luni în brațele mamei sale în februarie 1944, când tatăl ei, care servea în Armata Română la Novoselița, a reușit să ajungă la Hotin și să-și avertizeze familia că trebuie să se refugieze din calea sovieticilor, care se apropiau. „Hotinul este pe Nistru și, acolo, în localitatea Ataki, chiar lângă Hotin, nu departe de cetate, este podul care vine dinspre Podolia”, descrie ea ținuturile locuite de frații noștri, dar care azi ne par atât de îndepărtate și exotice. Bunicul ei, care era negustor, a vândut urgent ce a putut, a luat doi servitori și două căruțe și a plecat spre România, împreună cu bunica și mama micuței Alexandrina. Bunicul a plecat spre Cluj.

Au trecut munții spre Transilvania sub bombardamente constante: când ale avioanelor rusești, când ale celor nemțești. Bunica, o femeie bărbătoasă, conducea a doua căruță. Nu lăsa frâiele nici când cădeau bombele, ca să nu piardă caii. „Am rămas în viață fiindcă am plecat în momentul acela. A doua zi, pe casa noastră a căzut o bombă”, po­vestește Alexandrina. Până prin 1947, familia s-a stabilit la Bistrița. Între timp, începuseră pătimirile basarabenilor și bucovinenilor rămași sub ocupație sovietică: foametea organizată, colectivizarea forțată, deportarea, dispariția intelectualității satelor.

Ideologizarea științei

În teritoriile ocupate, sovieticii au lucrat la deznaționalizare, inclusiv prin ideologizarea cercetării academice. În 1947, au organizat la Universitatea din Cernăuți o secție de predare a așa-zisei „limbi moldovenești”, devenită apoi catedra de „filologie moldovenească”. Întoarsă în Ucraina, Alexandrina Cernov a devenit profesoară aici. Așa s-a format generația lor: fiind nevoiți să accepte că vorbesc o limbă inexistentă, „moldoveneasca”, și că nu sunt ceea ce sunt, adică români.

„Sunt filolog și declar cu toată autoritatea că nu există «limbă moldovenească». Este o invenție politică prin care mai întâi Rusia (1812), apoi sovieticii și acum și ucrainenii inventează o limbă și un popor: «moldovenii», despre care se spune că ar fi diferiți de români”, spune Cernov. „Continuăm să fim împărțiți arbitrar între «moldoveni» și români. În felul acesta ne dezbină.” Românii sunt în Ucraina, ca minoritate, pe locul trei după ruși. Dar, pentru că tot mai mulți au început să se identifice drept „moldoveni”, în scripte, românii au ajuns pe locul șapte-opt ca pondere între minoritățile din Ucraina.

Părerea filologilor ruși

Culmea este că nici lumea academică rusească nu recunoaște conceptul de „limbă moldovenească”. Când Alexandrina Cernov își scria teza de doctorat despre bilingvismul poetic, conducătorul ei științific a fost numit ambasador în Spania. Atunci academicianul R. A. Budagov, șeful Catedrei de Romanistică de la Universitatea din Moscova, i-a preluat conducerea tezei. Ea i-a spus că vine de la catedra „de moldovenească” din Cernăuți. „Dacă dumneata consideri că există două limbi, română și moldovenească, ne despărțim chiar în clipa aceasta!”, i-a replicat savantul. „În două săptămâni, doctoranzii mei dau examen cu mine la istoria romanisticii”, a continuat el. „Dar în două săptămâni nu mă pot pregăti!”, a protestat Cernov. „Pe fișa dumitale scrie că predai istoria romanisticii. După ce cărți?”, a întrebat-o Budagov. „Clar că Iorgu Iordan!”, i-a răspuns ea. „Bun. Noi am tradus în rusă cartea lui și toți doctoranzii mei învață după ea”, a venit replica.

În manualele ucrainene, românii sunt „ocupanți”

Politica de deznaționalizare a continuat și după 1991, când Ucraina s-a desprins de fosta URSS: „Școlile românești fiind transformate în școli bilingve, treptat deveneau școli ucrainene sau rusești. Se ducea o propagandă acerbă ca românii să-și înscrie copiii la învățătură în limba ucraineană. Intelectualitatea a trădat prima. Își dădeau copiii să învețe în ucraineană, ca să intre mai ușor la facultate sau să capete un loc de muncă mai bun”. Deși în anii 1990 s-a încurajat venirea nord-bucovinenilor la studii în România, nu s-a rezolvat și echivalarea diplomelor în Ucraina, așa că tinerii rămâneau în România. „Am pierdut copiii cei mai capabili, care vorbeau cea mai curată limbă română”, se plânge fosta profesoară.

Astăzi, în Ucraina, deznaționa­lizarea este promovată prin noua lege a învățământului, care prevede predarea numai în limba ucraineană în școlile mino­rităților: „Ministerul învățămân­tului de la Kiev declară că recomandările Comisiei de la Veneția nu sunt obligatorii de îndeplinit, declarație ce ne îngrijorează profund, având în vedere că legea, prin articolul 7, încalcă și Constituția Ucrainei, și acordurile internaționale privind drepturile minorităților”, spune mâhnită Cernov.

Se promite doar amânarea până în anul 2020 a intrării în vigoare a legii. „Între timp, s-a trecut deja la unele experimente, care vor duce la cunoașterea defectuoasă a ambelor limbi: și româna, și ucraineana”, afirmă academiciana. Au fost introduse deja din 2018 așa-numitele „lecții bilingve” la mai multe discipline școlare. Presiunile și amenințările care se fac asupra directorilor, profesorilor, părinților și elevilor sunt tot mai frecvente, iar cărțile și revistele din bibliotecile școlare sunt cenzurate. „Românii sunt numiți «ocupanți» în manualele de istorie și geografie. La fel și în mass-media”, spune Cernov.

Teama de memorie

Acum 30 de ani, în mai 1989, a fost inaugurată Societatea pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cer­năuți. În 1991, comitetul director al societății se tot gândea la o comemorare a unei tragedii cvasinecunoscute istoricilor și publicului larg: „Auziserăm că ceva cumplit se întâmplase la Fântâna Albă, lângă granița cu România. Dar în arhive nu se păstra nimic. Voiam să fac ceva, deși fusesem crescută cu ideea că trebuie să tăcem, să tăcem... În 1962, decanul, un om foarte cumsecade, moldovean din Odessa, l-a prevenit pe tata că fata lui cam dă drumul la limbă. «Să taci!», mi-a spus tata”.

Atunci și mama o tot mustra „să nu intre în politică”. Cernov își amintește: „Bunicul făcuse închisoare în România, la Văcărești. Fusese la Hotin membru al Partidului Țărănist, având mulți prieteni avocați. Ne mutam la București. Bunicul plecase la Bistrița. Peste câteva zile l-au adus în cătușe. Ne-au făcut o percheziție în toată casa și chiar în grădină. Au confiscat tot ce aduseseră bunicii de la Hotin. Apoi i-au arestat pe toți. A fost îngrozitor. Aveam doar șapte ani. Speriată, am dormit în noaptea aceea singură, în casa răvășită, cu pereții sparți, doar în compania câinelui Cuțu și a pisicii Buța. Locuiam la marginea comunei Voluntari, între pădure și livezi. În zilele următoare au eliberat-o, mai întâi, pe mama, apoi pe bunica și pe tata”.

Dar ceva cumplit se întâmplase la Fântâna Albă și oamenii simțeau nevoia să vorbească despre aceasta. După ce URSS ocupase, în 1940, Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în aceste teritorii românești cu peste 3 milioane de locuitori începuseră arestările, deportările și închiderea bisericilor. Pe 1 aprilie 1941, aproximativ 3.000 de români au încercat să treacă în România purtând cruci, prapori bisericești, tricolorul și steaguri albe, care semnalau că sunt pașnici și neînarmați. La doar câțiva kilometri de graniță, lângă satul de lipoveni Fântâna Albă, era o poiană împrejmuită din trei laturi de pădure, poiana Varnița. Aici oamenii au fost secerați de mitraliere și aruncați în gropi comune, răniți și morți de-a valma. Cei care au încercat să fugă prin pădure au fost urmăriți de grăniceri călări și împușcați. Putem spune că toată pădurea este un mormânt. Mai târziu, pe locul masacrului au fost sădiți pomi, ca să nu se mai cunoască locul, să fie dat uitării.

Deschiderea zăgazurilor

La 1 aprilie 1991, cu mari eforturi și în ciuda intimidărilor de la agenții fostei poliții politice, membrii și susținătorii Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” au reușit să organizeze un parastas la Fântâna Albă. „Ni se spunea că va fi măcel dacă mergem acolo. Dar noi eram convinși că venise momentul în care puteam spune totul”, își amintește Cernov.

O mare de oameni din România și din toată regiunea au participat: aproximativ 25.000 de persoane! La Suceveni, femeile au încărcat căruțele cu tot felul de pomeni: colaci, sarmale și alte bunătățuri. Și s-au pornit prin pădure pe urmele celor care, cu decenii în urmă, plecaseră spre România și muriseră pe toloaca (pășunea) din Varnița (Poiana) Camencei – lângă Fântâna Albă. „Toate potecile erau întinse cu fețe de masă pe care erau mâncăruri”, își amintește Cernov. „Dar cel mai impresionant a fost că oamenii au început să povestească neprețuite mărturii, documente orale ale supravie­țui­torilor”. Ziariștii, publiciștii, oamenii de cultură le-au înregistrat. Astfel, au început să apară mai întâi în presă, apoi și în monografii ale satelor noastre, primele informații și mărturii impresionante despre cele întâmplate în acea seară de 1 aprilie 1941.

Multe mărturii sunt republicate și în cartea Fântâna albă – Golgota neamului, alcătuită de dr. Alexandrina Cernov la îndemnul părintelui stareț al Mănăstirii Putna, arhimandritul Melchisedec Velnic. Cartea se citește ca un jurnal palpitant al vieții pline de primejdii a românilor în Imperiul Sovietic. „După ce terminam de scris sau redactat câte un episod, nu mai dormeam noaptea. Eram cutremurată”, poves­tește Cernov.

Cum a fost posibil acest martiriu

„Reiese din toate mărturiile că genocidul a fost pus la cale, că au fost provocați”, explică Cernov. Nemții și polonezii primiseră permisiunea de a se repatria. Atunci, românii au vrut și ei să plece. Și a fost colportat intens zvonul că, dacă scrii cerere de plecare în România, ți se va aproba. Oamenii se mobilizaseră spontan, încercaseră în van să se înțeleagă cu autoritățile locale, iar apoi se îndreptaseră spre graniță.

Pe 13 iunie, imediat după masacru, 13.000 de familii și apro­piați ai victimelor au fost depor­tați în Siberia și Kazahstan. Aceasta nu a împiedicat-o pe o bucovineană dârză din Suceveni, satul ce stătea strâns ca una în jurul preotului local, să-l înfrunte pe un general bolșevic venit în inspecție: „Mă doare că ne-ați luat credința... Ați pus pe biserică un bir de 3.500 de ruble, iar preotului i-ați luat tot pământul... Dacă el nu poate plăti impozitul, o să ne închideți biserica, iar noi l-am oprit pe preot să nu plece în Germania, unde a avut aprobare... noi fără biserică și credință nu rămânem, ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâți... Acestea sunt pricinile pentru care căutăm altă țară în care să putem fi liberi și să trăim creștinește așa cum am fost obișnuiți din moși-stră­moși. Că aici nici să ne rugăm nu putem”.

Uitarea ca păcat

Din 1991 încoace, an de an, pe 1 aprilie, la Fântâna Albă are loc un parastas de la care arhimandritul Melchisedec nu lipsește niciodată. La comemorarea din 2016, Sfinția Sa spunea: „Sunt martiri ai neamului. Și cinstindu-i e o datorie. A uita de ei e un păcat. Înseamnă că ne-am pierdut rădăcinile”.

În manualele ucrainene de istorie, dar și în cele românești, nu scrie nici măcar o propoziție despre acest masacru sau că în nordul Bucovinei sunt români. „Perioada interbelică este caracterizată în cărțile de istorie din Ucraina ca «perioadă de ocupație românească». Noi suntem «ocu­panți», venetici”, remarcă amar Alexandrina Cernov. Nici manualele de istorie din România nu diferă cu mult. „Aceasta trebuie să ne pună pe gânduri. Este o trădare”, cade sentința grea a academicienei.

O arheologie necesară

Arhimandritul Melchisedec explică de ce Fântâna Albă îl cheamă an de an și de ce vrea să facă mai mult pentru recuperarea memoriei acestei tragedii: „Pădurea freamătă, parcă geme. Și, anul acesta văzând că iar a început freamătul, am zis: «Poate că cei care și-au vărsat sângele aici vor ceva mai mult». Poate vor o biserică. Poate vor să-i căutăm. Sunt gropi comune care nu s-au descoperit. Poate că ne cer lucrul acesta și noi nu înțelegem duhovnicescul lor mesaj”.

La 1 aprilie 2018, la Mănăstirea Putna a fost sfințit portalul închinat martirilor de la Fântâna Albă și orientat „cu fața spre mănăstire, așa cum românii au murit atunci: cu fața spre România”, spune arhimandritul Melchisedec.

Identitatea este libertate

Dintr-o carte crește alta. Alexandrina Cernov lucrează la continuarea seriei de mărturii. În colecția „Destin bucovinean” a Editurii Nicodim Caligraful de la Mănăstirea Putna vor urma volumele despre foamete, deportări și soarta bisericilor din regiune. „Nu trebuie niciodată să uităm, pentru că este istoria, este jertfa și dragostea înaintașilor noștri. Veșnică pomenire și recunoștință pentru că ne-au învățat dragostea de neam, dragostea de adevăr, de ceea ce este frumos, înălțător: să fii liber. Și a fi liber este chipul lui Dumnezeu”, spune părintele arhimandrit Melchisedec.

Ce semnifică afirmațiile sale și cele ale țăranilor bucovineni de odinioară? Că identitatea este tot ce avem mai de preț, este singurul lucru pe care nu putem și nu trebuie să-l pierdem. Pentru că nu ne putem pierde pe noi înșine și, odată cu aceasta, propria libertate. Fântâna Albă dovedește încă o dată că generația bunicilor noștri a reușit să nu se piardă pe sine. Cu noi, însă, ce va fi?

Glasul martorilor

„În mulțime pășeau încet bătrâni cu plete albe și trăistuțe din țigaie roșie, oameni de vârstă mijlocie, fete cu cozi pe spate, femei cu copii în brațe și foarte mulți tineri. Unele femei își alăptau pruncii din mers. Parcă toată Bucovina subjugată ieșise la drumul ce avea să devină al patimilor... Iadul cel mai înfiorător clocotea în poiana jalei. Sângele curgea șuvoaie, încât a umplut întreaga poiană de la Varnița, iar răcnetele celor care scăpaseră cu viață, gemetele înăbușite ale muribunzilor se auzeau până hăt, departe... Vântul mi-a adus un bocet abia șoptit. Am pornit după el. Într-un pâlc de brazi, câteva femei se tânguiau deasupra unei mame care-și dădea ultima suflare. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băiețel de vreo doi anișori. Parcă o văd și acum cu niște ochi mari și tulburi, în care licăreau lacrimile pierzaniei. Părul bogat îi acoperea umerii. O șuviță de sânge curgea domol peste bundița împodobită cu blăniță de dihor. O femeie a smuls copilașul din brațele mamei care și-a dat sufletul. Apoi, toate au dispărut fără de urmă. Călăii bolșevici au săpat gropi în poiană și i-au aruncat pe toți grămadă. Apoi, cu un tractor cu lopată, au dat lut peste ei. Din aceste gropi s-au auzit mult timp gemete și vaiete înăbușite. Vreo câteva zile au umblat pământul și iarba cu oamenii îngropați de vii... Ca să șteargă urma odioasei crime, bolșevicii au arat poiana și au plantat brazi, pădurea crescând pe osemintele martirilor români masacrați.”

(Fragmente din volumul Fântâna Albă – Golgota neamului, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2018)