Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica „Valoarea persoanei nu se negociază“

„Valoarea persoanei nu se negociază“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Historica
Un articol de: Andreea Vieru - 18 Aug, 2009

„Demnitatea umană“ este titlul unui interviu realizat de Armelle Breton cu cercetătoarea Danielle Moyse şi apărut în ediţia din 11 iunie 2009 a săptămânalului francez „La Vie“. Aceasta din urmă comentează: „Valoarea persoanei nu se negociază“.

Pe de o parte, colectivul asociaţiei „O viaţă mai demnă“ afirmă că trebuie făcute toate demersurile pentru a le putea permite persoanelor bolnave sau cu dizabilităţi să-şi ducă viaţa până la capăt. Pe de altă parte, Asociaţia pentru dreptul la moarte demnă militează pentru drepturile individului de a-şi întrerupe viaţa într-un mod liber şi legal. Iată două perspective diametral opuse despre viaţă şi persoană, dar în acelaşi timp iată raportarea la un singur concept: cel al demnităţii.

Ar putea deci demnitatea umană să depindă de o geometrie variabilă? Sau ar putea aceasta să treacă dincolo de impedimentele şi contingenţele vieţii? Danielle Moyse, cercetătoare asociată Institutului de Cercetare Interdisciplinară a Mizelor Sociale şi autoarea cărţii „A se naşte bine, a exista bine, a muri bine“, precizează fundamentele principiului demnităţii. Prin această prezentare, Moyse face o punere în perspectivă utilă pentru gândirea consecinţelor progreselor ştiinţifice asupra societăţilor noastre.

„La Vie“: Anumite ţări permit ceea ce altele refuză. Ar putea să depindă demnitatea de o geometrie variabilă?

D.M.: Din punct de vedere filosofic, conceptul de demnitate are un trecut foarte lung, dar, în funcţie de epoci şi culturi, prin acest cuvânt s-au înţeles lucruri diferite. Astăzi noi ne referim indirect la conceptul impus de Kant în secolul al XVIII-lea, afirmând de fapt că orice persoană umană are o demnitate, oricare ar fi acţiunile sau particularităţile sale. Criminalul, la Kant, poate să nu îşi merite demnitatea, dar nu şi-o pierde niciodată. Înainte de el, mai mulţi filosofi încercaseră să îi confere cuvântului o concepţie ierarhizantă, ca de exemplu stoicii, care deosebeau demnitatea de rangul social. De aceea, dacă s-ar aproba în prezent suspendarea demnităţii unei părţi a individului (o suferinţă fizică, de exemplu), aşa cum reclamă cei care vorbesc de „dreptul de a muri demn“, riscăm să zdruncinăm o victorie majoră a afirmării egalităţii tuturor. Anumite suferinţe sunt insuportabile, dar individul nu îşi pierde demnitatea pentru atât de puţin. Trebuie făcut un efort pentru a deosebi partea emoţională a unei persoane de afirmarea unei demnităţi care transcende particularităţile.

Cum să acordăm demnitate şi libertate individuale?

D.M.: Astăzi se întâlnesc două tendinţe greu de împăcat: progrestul considerabil al tehnicii şi emanciparea individului, care nu mai suportă nesatisfacerea dorinţelor sale. Dacă am valida ideea de a putea face un contract pentru un viitor copil, am trece în mod paradoxal la o supravalorizare şi la o reducere a sa la rang de obiect, în acelaşi timp. Un copil supus la norme dinaintea naşterii sale nu este oare deja afectat în demnitatea sa?

Poate încă dreptul să controleze tehnica?

D.M.: Problema este să găsim o lege care fixează limitele şi care să aibă raporturi cu societatea în acelaşi timp. Ceea ce este dificil, cu atât mai mult cu cât progresele tehnicii pretind să facă un bine. Şi putem foarte greu să considerăm ca progres al tehnologiei ierarhizarea vieţilor, cum este astăzi deja indirect cazul cu depistarea prenatală, care permite deosebirea între viaţă dezirabilă şi viaţă nedezirabilă.

Cum se poziţionează religiile în raport cu demnitatea?

Religia catolică

Biserica Catolică şi-a făcut auzită părerea de mai multe ori în privinţa chestiunilor de biotehnică, mai ales prin intermediul a două documente, „Donum Vitae“ şi „Dignitas Personae“. Biserica apreciază că „embrionul uman are de la început demnitatea proprie persoanei“ şi condamnă folosirea sa în cercetări ştiinţifice. „Scopul nu poate justifica mijloacele“, insistă Pierre dâOrnellas, arhiepiscop de Rennes, care a coordonat în 2008 reflexiile episcopilor din Franţa cu privire la subiect în „Biotehnică. Propunere la dialog“. Este un text trimis parlamentarilor, care reflectă dorinţa Bisericii de a lua parte la dezbatere într-un mediu temperat. Biserica condamnă asistenţa medicală la procreaţie, în afară de cazul în care „tehnica este un ajutor pentru actul conjugal şi fecunditatea sa“. Biserica se opune asistenţei medicale la procreaţie în cazul celibatarilor şi cuplurilor de acelaşi sex, care „nu ar face decât să agraveze distorsiunile legăturilor familiale“.

Protestantismul

Federaţia protestantă din Franţa a publicat pe 10 iunie 2009 elemente de reflexie cu privire la starea generală a biotehnicii. Aceasta recunoaşte o „pluralitate“ de opinii, mai ales cu privire la embrion. O parte dintre protestanţi justifică folosirea sa în cercetare pentru că, în afara unui plan parental, „el nu se înscrie într-o relaţie şi nu va putea deci să devină o fiinţă umană completă“. Alţii condamnă această „clasificare“ inadmisibilă a unei vieţi umane. Protestanţii consideră asistenţa medicală la procreaţie un „progres“, dar scot în evidenţă riscul „dislocării familiale“, dacă ea este accesibilă persoanelor singure, cuplurilor homosexuale sau mamelor purtătoare.

Iudaismul

Nu se opune nici cercetării făcute pe embrion, nici congelării, căci în afara corpului mamei, embrionul nu poate deveni o persoană. Iudaismul autorizează fecundarea in vitro pentru cuplurile heterosexuale, dar consideră donarea de gameţi drept adulter.

Islamul

Neavând cler, islamul nu are o poziţie unică asupra problemelor de biotehnică. Conform Coranului, viaţa este sacră, dar cercetarea despre embrion este tolerată dacă este singurul mijloc de salvare de vieţi. Islamul autorizează fecundările in vitro pentru cuplurile căsătorite, fără a recurge la un donator.

Credinţa şi problema identităţilor

Gaston Piétri este autorul unui articol din săptămânalul „La Vie“, apărut sub titlul „Credinţa şi problema identităţilor“, din 21 iunie 2009

Credinţa este un răspuns la apelul lui Hristos a o urma, un angajament personal. Aici se regăseşte caracteristica esenţială. Dacă credinţa este şi un fapt social, asta este pentru că ansamblul creştinilor ia forma unei comunităţi din sânul societăţii. Dar această comunitate este tocmai contrariul unui bloc separat. Aceasta nu formează un ansamblu împreună cu alte solidarităţi naturale sau culturale. Dacă există ne-credincioşi care se declară de sensibilitate sau cultură creştină, asta trebuie considerat ca efect normal al unei istorii în care creştinismul a lăsat o amprentă seculară. Distincţia ar trebui să fie totuşi uşor de făcut: nu poate să existe un bloc creştin. Asta ar fi caricatura unei regrupări operate de credinţa în Hristos.

A juca o carte a identităţilor apare uneori ca un fel de strategie necesară în faţa unei dizolvări ameninţătoare. E adevărat că dizolvarea particularităţilor este unul dintre aspectele remarcabile ale unei societăţi care poartă în sine amestecul permanent al culturilor, religiilor, în acelaşi timp cu restul formelor cele mai diverse de indiferenţă sau, în orice caz, de lipsă de interes pentru preocupări de ordin religios.

Se spune astăzi că dialogul, pentru a fi autentic, presupune identităţi puternice. Ce se vrea a înţelege prin „identităţi puternice“?

Sinceritatea şi intensitatea credinţei, coerenţa afirmaţiilor cu alegerile existenţei conform Evangheliei: la fel de multe condiţii pentru o mărturie care nu reclamă mai puţin ascultarea celuilalt. Dacă apartenenţa este scoasă în evidenţă în mod defensiv, dacă nu chiar agresiv, dacă aceasta revendică în favoarea sa o moştenire şi istoria unei ţări, atunci identitatea creştină riscă să intre într-o concurenţă de idei. Este un gen de competiţie care nu serveşte cauzei, nici dialogului, nici mărturiei evanghelice. În această societate în care religiile sunt folosite pentru a demonstra că pot servi cauzei păcii, devine presantă nevoia de a arăta ceea ce dezvăluie Buna Veste a lui Iisus din credinţa în Dumnezeu.

Traducere de Andreea VIERU, adaptare de diac. Cosmin Daniel PRICOP