În repetate rânduri am adus în atenţie, în cadrul acestei rubrici, diverse aspecte care scot la iveală faptul că lumea în care trăim se schimbă cu repeziciune. O serie de factori care determină această transformare rapidă au fost aduşi în discuţie: progresul tehnic, urbanizarea, presiunea cerinţelor determinate de dezideratele dezvoltării economice, transporturile rapide şi comunicaţiile performante, cultura mediatică şi globalizarea capitalului simbolic, felul în care astăzi se desfăşoară actul medical sau cel educativ.
Pe de o parte, zăbovirea asupra acestor aspecte ale vieţii nu este decât ecoul diverselor abordări care au în atenţie prezentul. O sumedenie de preocupări, din tot atâtea perspective, tratează aceste chestiuni. Le găsim în multe studii culturale şi antropologice, în cercetările care au în atenţie aspectele economice, culturale şi sociale ale vieţii, semnalizând, de câteva decenii, faptul că trăim un timp al schimbărilor rapide, cu tendinţe disruptive sau destructurante, cu unele transformări radicale, cu mutaţii ireversibile.
Pe de altă parte, revenirea repetată la înţelegerea lumii şi a condiţiilor în care astăzi trăim este un exerciţiu necesar pentru a contura o perspectivă lucidă privind valenţele şi provocările lumii în care trăim. Deşi coordonatele vieţii ar trebui să fie atent analizate, ca repere pentru o situare corectă în albia vieţii spirituale, de multe ori nu se întâmplă aşa. Ritmul alert pare să ne grăbească tot mai mult, presiuni de tot felul, comandamentele inevitabile ale câmpului profesional, plasa deasă a obligaţiilor mărunte care macină timpul fiecărei zile, toate par să expună, tot mai des şi tot mai intens, mintea şi inima, simţurile trupului şi lumea în care trăim unui flux torenţial şi neîntrerupt de solicitări, de conţinuturi diverse, care par să deconcentreze sau chiar să epuizeze energiile sufleteşti.
De aceea aducem în atenţie, în mod repetat, aceste coordonate noi ale lumii. Ele se fac simţite, direct sau indirect, în mai toate strădaniile spirituale, în felul cum înţelegem viaţa spirituală.
Universul pseudoinfinit al plăcerilor
Sunt variate forme prin care tehnica pătrunde viaţa însăşi, raportarea omului la propriul trup, înţelegerea sănătăţii şi a suferinţelor, receptarea spaţiului şi timpului. Multe nume consacrate în câmpul filosofiei avertizează asupra exceselor care astăzi au devenit posibile: Edmund Husserl, Martin Heidegger, H.G. Gadamer, Paul Ricoeur sau Michel Henry. Există deosebiri semnificative în felul cum aceşti autori, ca şi mulţi alţii, înţeleg raportul omului cu faptul de ştiinţă. De asemenea, este semnificativ şi modul în care acest raport îi afectează omului viaţa şi relaţiile cu semenii. Însă subliniind necesitatea unei abordări lucide a ştiinţelor naturii şi a tehnologiilor, aceşti autori par să fie de acord cel puţin în constatarea unei situaţii noi: faptul că ştiinţele şi tehnologiile descătuşează un potenţial considerabil care stă la dispoziţia noastră, şi pentru care trebuie să dovedim un discernământ pe măsură.
Multe situaţii-limită puse în scenă de noile tehnologii pot fi aduse în discuţie aici. Procedeele clonării promit tot mai vocal posibilitatea de a "readuce la viaţă" animalul de companie pierdut într-un accident sau chiar propriul copil. Producţia din sere aduce roadele anotimpului cald în mijlocul iernii, lanţurile de supermarketuri varsă fructele din livezile îndepărtate ale Asiei în orice colţ de pe glob, în câteva zile. Specii de plante modificate anunţă o posibilă subordonare a vieţii prin ingineria genetică faţă de imperativele de performanţă economică. Pe de altă parte, folosind procedeele ingineriei genetice, unii cercetători urmăresc posibilitatea intervenţiei în ţesătura intimă a viului, în ideea de a prelungi de şase, şapte ori viaţa unor specii, având însă ca obiectiv principal aplicarea unor proceduri similare la om. (1) Chirurgia plastică, terapiile regenerative, prescripţiile nutriţioniştilor, gama largă de remedii, tratament şi înfrumuseţare, varietatea impresionantă a suplimentelor alimentare fortifiante îşi propun să şteargă toate rănile timpului, în competiţia lor făţişă cu senescenţa şi degenerescenţa. În alt registru, în marile oraşe, pe tot parcursul nopţii, luminile artificiale au instaurat domnia zilei, însă neoanele strălucitoare şi reclamele viu colorate ascund adesea multă risipă... Unele resurse, cum sunt petrolul sau unele zăcăminte de metale, sunt, în mod inevitabil, limitate şi cu termenul de epuizare apropiat. Alte resurse naturale, precum apa, lemnul sau peştele oceanic, sunt exploatate peste limita ce corespunde capacităţilor lor de regenerare.
În acelaşi timp, produsul intern brut al omenirii a crescut în permanenţă, în ultimele decenii, de la 29,8 mii de miliarde de dolari, cât era în 1980, până la 72,5 mii de miliarde de dolari în 2009. Previziunile arată că în 2030 el va depăşi 150 de mii de miliarde de dolari (2). Consumul creşte, de asemenea. De exemplu, necesarul de energie al omenirii se dublează la fiecare 25 de ani. În acelaşi timp, populaţia lumii, care anul acesta va depăşi, foarte probabil, 7 miliarde de suflete, numără în continuare 3 miliarde de oameni care nu au acces la servicii medicale de bază.(3)
În lumea civilizată, în statele dezvoltate, oamenii trăiesc într-o bunăstare tot mai consolidată. În ansamblu, omenirea produce tot mai mult, dar şi consumă tot mai mult, şi o face într-un mod inechitabil şi ineficient. Timpul şi spaţiul, resursele lumii, dar şi viaţa în mecanismele ei intime şi în ansamblul ei, toate par să fie destinate unei aserviri totale, unei subordonări tot mai strânse în raport cu imperativele economice.
Prosperitate cu datorii în viitor
S-ar putea spune că, pe măsura folosirii, spaţiul de viaţă al omului s-a extins pe măsura folosirii tehnologiilor. Pe de o parte, ingineria a permis dezvoltarea industriilor şi lărgirea ariilor de exploatare a resurselor naturale, la suprafaţă, în adâncul pământului sau al oceanelor. Maşinării specializate extrag şi prelucrează un volum impresionant de resurse, zăcăminte de metale sau combustibili fosili de la mari adâncimi, lemn, apă potabilă, piatră. O serie întreagă de specii de plante şi animale, păsări şi peşti, destinate diverselor ramuri industriale, alimentară, textilă sau farmaceutică, sunt în pericol de dispariţie. Cum s-a văzut, volumul extracţiilor de minereu sau de petrol este în creştere. La fel şi volumul plantelor şi animalelor sacrificate pentru consum, care a depăşit, în multe situaţii, capacităţile de regenerare naturale. S-ar putea spune că urmărind să atingă niveluri de dezvoltare tot mai mari, omenirea consumă "viitorul" pentru prezent. Bunăstarea actuală se clădeşte pe baza unui împrumut prea puţin chibzuit, făcut deja de mai mulţi ani din "conturile de resurse" ale generaţiilor viitoare. Aşadar, dezvoltarea pare să antreneze o luptă de cucerire a lumii mai îndrăzneaţă, care cuprinde teritoriile de la suprafaţă, din adânc sau din spaţiu, dar şi exploatarea extinsă în timp peste resursele "viitorului". Într-un fel s-ar putea spune că, urmărind cu orice preţ un progres accelerat, umanitatea răstigneşte lumea, spaţiul, timpul şi întreaga Creaţie.
Costuri existenţiale pentru beneficii economice
Pe de altă parte, inflaţia ofertelor de divertisment, numeroasele invitaţii la consum prin reclame construite să "creeze nevoi", diversitatea serviciilor, multitudinea de ştiri care aglomerează centrul atenţiei fiecărei persoane ce caută să rămână conectată la viaţa publică, mesajele bine direcţionate vădesc o economizare a vieţii. Piaţa asediază viaţa, viaţa interioară. Mediile de presă, reclamele publicitare şi abundenţa produselor ce inundă spaţiul comunitar "difuzează" neîntrerupt fluxuri de stimuli, imagini şi date către simţurile, către mintea şi inima posibililor consumatori, cu intenţia vădită de a-i "cuceri". Prin acestea, întreg câmpul conştiinţei, mintea şi inima omului par că sunt împinse spre "răstignirea" vieţii interioare pentru a întreţine bunul mers al mecanismelor pieţei, menită să-i asigure abundenţa pe care el însuşi şi-o doreşte.
Aşadar, într-un anumit fel, exploatarea resurselor lumii prin tehnologii, depăşirea condiţionărilor legate de spaţiu şi timp, posibile astăzi prin ştiinţe şi tehnologii, ar putea fi privite ca un fel de aservire, de răstignire a lumii, de jertfire a darurilor ei pentru bunăstarea omului. Dintr-o altă perspectivă, am văzut însă că mecanismele de marketing, avalanşa de ştiri, de producţii cinematografice, de jocuri sau de oferte de divertisment, la fel ca şi solicitările din câmpul muncii, tind să ocupe tot mai mult spaţiu şi timp în viaţa omului, devenind ţintele dorinţelor sale, "material" pentru gândurile şi visurile lui, deziderate pe care el le are în atenţie tot mai des. Toate acestea arată că lumea economizată răstigneşte pe om, tinzând să-i consume puterile lui sufleteşti şi energiile lui fizice pe frontul mecanismelor de piaţă.
Răstignirea plăcerilor pentru dobândirea vieţii spirituale
Este semnificativ să amintim aici faptul că Sfântul Apostol Pavel se exprimă cu privire la un raport asemănător între om şi lume, însă unul în care situaţia este răsturnată: "Lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume" (Gal. 6, 14). Sfântul Maxim Mărturisitorul oferă o interpretare în acest sens: "Toate cele văzute se cer după Cruce, adică după deprinderea de a stăvili afecţiunea faţă de ele a celor ce sunt duşi prin simţuri spre ele" (4). Comentând pe marginea celor menţionate de Sfântul Maxim Mărturisitorul, părintele Stăniloae scrie că lumea nu mai are pentru om ceva care să îl atragă spre ea, nici în el nu mai e ceva care să îl împingă spre lume. "Sufletul se satisface deplin prin comuniunea cu Dumnezeu cel personal, nu prin lucruri. Ele trebuie să fie numai mediul transparent al lui Dumnezeu cel personal, semne ale iubirii Lui. Când este El însuşi în faţa mea, nu mai am nevoie de semne." (5)
Din perspectivă creştină, răstignind poftele sale şi privind lumea lucrurilor prin Cruce, omul poate depăşi pofta de a o stăpâni pentru sine. Fără Crucea lui Hristos, darurile ispitesc printr-o folosire egoistă, putând să-l izoleze pe om de semenii lui şi de Dumnezeu. Crucea pusă peste lucrurile lumii alungă pofta de a o întrebuinţa într-un mod egoist. În lumina Crucii, omul şi lucrurile se sfinţesc. În lumina Crucii, şi lucrurile lumii se descoperă ca daruri ce pot fi oferite ca mijloace de sporire a dragostei care se împlineşte în comuniunea de iubire între Dumnezeu şi oameni. Comuniunea aceasta deplină este posibilă prin Jertfa lui Hristos pe Cruce şi prin dăruirea de Sine care poate deschide pe oameni către semenii lor şi către Dumnezeu.
În lumina Crucii, omul poate vedea lucrurile lumii, propria viaţă şi pe semeni ca daruri ale lui Dumnezeu şi poate să se dăruiască pe sine însuşi şi să le dăruiască şi pe ele semenilor lui şi lui Dumnezeu, ca daruri ale iubirii Lui, primite de el şi dăruite lor.
Privirea duhovnicească şi frumuseţea adevărată a lumii
La umbra Crucii, toate se umplu de lumină, iar despărţite de Cruce, toate bogăţiile lumii şi viaţa în ea se întunecă, pentru că viaţa despărţită de Crucea care o deschide spre semeni şi spre Dumnezeu, viaţa fără starea de jertfă este moarte. Christos Yannaras exprimă acest lucru scriind că omul este cel ce trebuie să renunţe la cerinţa fizică a plăcerii care însoţeşte priveliştea frumuseţii; să refuze pervertirea în "închipuire" hedonistă a trupului, trebuie să-şi refuze natura individuală, să-şi omoare dorinţele, voile individuale ce proiectează asupra frumuseţii lumii cerinţele naturale ale plăcerii şi ale autarhiei.
Prin simţuri, omul intră în contact cu lumea, ele îl informează despre lume şi despre frumuseţile lumii. Dar, în acelaşi timp, simţurile exprimă şi concretizează dorinţele iraţionale ale individualităţii biologice; setea nesăturată de plăcere absolută a simţurilor constituie tendinţa individualităţii fizice de a se revolta şi de a se absolutiza într-un scop în sine. De aceea, experienţa lumii şi a frumuseţii lumii oferită de simţuri nu corespunde adevărului lumii şi adevărului frumuseţii ei, ci cerinţelor hedoniste ale simţurilor. Frumuseţea lumii se perverteşte în obiect desfătător al simţurilor individuale, servind independenţa individuală (6).
Renunţarea de bunăvoie, pe cruce, la dorinţa naturală este "singura posibilitate a omului de a discerne, dincolo de închipuirile lucrurilor văzute, ale fenomenelor, adevărul lucrurilor. Adevărul lucrurilor devine cunoscut numai în hotarul relaţiei personale, care înseamnă posibilitatea ec-stazei, a ieşirii din cercul închis al vieţii, care este individualitatea naturală, râvna plină de smerenie de a cunoaşte logos-ul lucrurilor, este o izbândă morală realizată prin asceză. Asceza, nevoirea trupească, este o cale de cunoaştere, este premisa adevărului despre crearea lumii, singura posibilitate de aflare a "frumuseţii celei adevărate" (7).
Pe de altă parte, aşa cum s-a mai spus şi cu alt prilej, modul acesta de vieţuire al făpturii, în care toate cele din lume sunt unite cu Crucea Lui, nu înseamnă o părăsire a lumii create, ci este o transfigurare a ei prin viaţa duhovnicească. În ultimă instanţă, "e vorba de biruirea prin fapte a sensibilităţii voluptuoase a trupului faţă de lume, nu de suprimarea realităţii acestora" (8). Privite nepătimaş, toate lucrurile din lume şi întreaga Creaţie sunt văzute într-o strălucire şi mai mare, ca trepte înspre semeni şi spre Dumnezeu, dar acest fel de a vedea lumea este rezultatul unui parcurs ascetic, ce vizează restaurarea puterilor spirituale ale omului.
Note:
1. Steven Kotler, "Interviu cu Cynthia Kenyon", în rev. Discover, noiembrie 2004, vol. 25, nr. 11, pp. 78-79.
2. Sursa Naţiunile Unite, în rev. National Geographic, ediţia în limba română, nr. 93, ianuarie 2011, pp. 44-47.
3. Cf. 2006 United Nations Human Development Report, pp. 6, 7, 35 şi online, în http://www.globalissues.org/article/26/poverty-facts-and-stats.
4. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediţia a doua, vol. 1, Editura IMBOR, Bucureşti, 1996, p. 236.
5. Ibidem.
6. Christos Yannaras, Persoană şi eros, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 100.
7. Ibidem, p. 101.
8. Pr. Dumitru Stăniloae, nota 176, în Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 220.
