Conceptul de disciplină, ghidarea copilului prin empatie

În contextul social actual în care influențele exterioare concurează cu autoritatea parentală, disciplina copiilor a devenit o expresie a relației afective a acestora cu părinții lor. Conceptul de disciplină este văzut de către specialiști nu ca instrument coercitiv, ci ca proces de ghidare afectivă fundamentat pe atașament securizant și conectare autentică. Comportamentul copilului poate fi modelat prin relație și nu prin forță, iar intențiile bune devin catalizatori ai autoreglării și ai internalizării valorilor sociale. O conduită parentală coerentă, caldă și predictibilă contribuie la formarea autonomiei, empatiei și rezilienței emoționale a copiilor, într-un cadru ce privilegiază comuniunea în detrimentul controlului.

În lucrarea „Ține-ți copiii aproape. De ce părinții trebuie să conteze mai mult decât anturajul”, Gordon Neufeld și Gabor Maté explică modul în care disciplina părinților în relație cu copiii lor nu trebuie percepută drept pedeapsă, ci o modalitate de formare, aducere sub control și impunere a ordinii. Autorii analizează următoarele șapte principii ale „disciplinei naturale” esențiale pentru dezvoltarea psiho-emoțională a copiilor: folosirea conexiunii și nu a separării pentru a aduce un copil pe calea dreaptă; când apar probleme, ocupă-te de relație, nu de incident; când lucrurile nu funcționează în cazul unui copil, caută-i lacrimile, nu încerca să-i dai o lecție; suscită-i intenții bune în loc să îi ceri să aibă un comportament adecvat; scoate-i la iveală sentimentele contradictorii în loc să încerci să-i oprești comportamentul impulsiv; atunci când te ocupi de un copil impulsiv, încearcă să scrii scenariul comportamentului dorit în loc să îi ceri să se comporte matur; și când nu poți schimba copilul, încearcă să-i schimbi lumea. 

Comuniunea construiește relația afectivă

Cu scopul disciplinării unui copil, unii părinți renunță la gesturile de apropiere, amenințându-l cu impunerea unei distanțe sau chiar cu abandonul. Specialiștii atrag atenția că apropierea și contactul cu părinții au un impact puternic asupra copiilor. „Principiul conexiunii înaintea solicitării se aplică aproape în orice situație, fie că îl întrebi de temele pentru acasă, că îi soliciți ajutorul la aranjarea mesei, că îi amintești că trebuie să își pună hainele pe umeraș, că îl informezi că este timpul să închidă televizorul sau că îl confrunți cu privire la o anumită interacțiune cu frații săi. Dacă relația de bază este bună, acest proces ar trebui să dureze doar câteva secunde. Dacă atașamentul este slab sau copilul se ferește de el, încercarea de a ni-l apropia probabil o să ne dezvăluie acest lucru. Este foarte dificil să impunem ordine în comportamentul unui copil atunci când există o tulburare de bază în relația de atașament. Eșecul în a ne apropia copilul ar trebui să ne reamintească să renunțăm la preocuparea pentru conduită și să ne concentrăm eforturile și atenția asupra clădirii relației cu el. Atunci când folosim pentru prima dată această practică de conexiune înainte de solicitare, ni se poate părea puțin ciudată și forțată. Totuși, odată ce devine obișnuință, uzura relației ar trebui să scadă semnificativ. Părinții care se pricep la acest lucru îl vor determina adesea pe copil să zâmbească și să încuviințeze din cap înainte de a-i cere să facă ceva. Rezultatele pot fi uluitoare”, notează Gordon Neufeld și Gabor Maté.

Disciplina are un rol fundamental în formarea structurii psiho-emoționale a copilului cu implica­ții directe în dezvoltarea autoreglării, asumarea de responsabilități și manifestarea încrederii în sine. Folosită ca ghidaj coerent și constant, disciplina îl jută pe cel mic să interiorizeze normele sociale, să-și dezvolte empatia și să mențină un echilibru emoțional stabil. Este necesar ca disciplina să fie constantă și să se desfășoare într-un climat afectiv securizant, copilul învățând astfel să contribuie la predictibilitatea mediului din jurul său. La o primă vedere poate părea că disciplina vine cu multe limitări, dar în practică un copil disciplinat va ști să facă alegeri responsabile care să contribuie la auto­nomia sa. Prin limitări clare, dar rațional explicate, un copil deprinde cu înțelegere anumite limite care sunt benefice pentru el și anturajul său și, cunoscând acestea, poate lua singur decizii. Odată deprinsă, disciplina are un rol important în adaptarea socială, în relațiile cu camarazii și în obținerea de rezultate școlare pozitive.

„Suscitarea de bune intenții este o practică de parenting sigură și foarte eficientă. Îi transformă pe copii dinspre interior spre exterior. Ce nu poate fi realizat prin suscitarea de bune intenții nu are șanse să fie realizat prin alte mijloace. Este esențial să recunoaștem intențiile pozitive ale copilului în loc să îl identificăm cu impulsurile, cu acțiunile sau cu eșecurile sale. Părintele trebuie să îl susțină și să îl încurajeze pe copil cât mai mult posibil: «Știu că nu este ce ai vrut să se întâmple», «E în regulă, vei ajunge acolo», «Mă bucur că nu ai vrut să faci asta, este important». Dacă nu evităm înțepăturile în cazul eșecurilor inevitabile, copilul va fi tentat să renunțe. Intențiile trebuie să fie cultivate cu atenție pentru a fi duse la bun sfârșit. (...) Atunci când copilul devine conștient de sentimentele sale contradictorii, trebuie să ieșim din situația în care apare problema și să intrăm în relația în care putem prelua conducerea. Această sarcină ar trebui încercată doar atunci când intensitatea sentimentelor s-a mai domolit puțin. (...) Adesea le spunem copiilor noștri să înceteze - de parcă ar putea să-și facă singuri o operație psihică! Nu putem tăia din repertoriul unui copil un comportament care este adânc înrădăcinat în instinct și emoții. Răspunsul naturii nu este să taie ceva, ci să-i adauge conștiinței ceva care ar putea, la nevoie, să verifice impulsul în cauză”, precizează Gordon Neufeld și Gabor Maté. 

Mecanisme afective, cognitive și sociale

Disciplina contribuie la dezvoltarea capacității copilului de a-și controla în mod constructiv impulsurile și reacțiile emoționale, printr-o interacțiune dintre mecanisme cognitive (precum controlul executiv și raționamentul moral), afective (reglarea emoțiilor și atașamentul față de persoana de autoritate) și sociale (modelarea comportamentului prin observare și feedback). În primii ani de viață, părintele este cel care impune disciplină copilului din exterior, iar mai apoi prin repetiție și feedback, copilul învață treptat să-și regleze singur reacțiile, prin mecanismul de inhibiție comportamentală și prin învățare condiționată. Autoreglarea pe care copilul o învață treptat, cu ajutorul părinților, se bazează pe funcțiile executive ale cortexului prefrontal (planificare, control inhibitiv și monitorizare a comportamentului).

Consecvența părinților în a fi disciplinați cu ei înșiși și cu copilul lor conduce la interiorizarea de către micuț a regulilor sociale și din familie, a valorilor și normelor morale. Copilul își va modela comportamentul în funcție de ceea ce vede că fac părinții lui, de recompensa pe care o primește și de feedback-ul constant. Prin acțiuni „disciplinate” copilul poate prevedea consecințele reacțiilor și comportamentelor sale, ceea ce contribuie la dezvoltarea rezilienței psihologice care îl ajută să facă față mai bine frustrărilor, limitărilor și eșecurilor. Treptat, copilul dobândește sentimentul că poate să-și controleze impulsurile și reacțiile, fiind astfel capabil să-și controleze mediul și să-și îndeplinească scopul prin efortul său personal.

„Multe tipuri de comportament pot fi scenarizate: corectitudinea, ajutorarea, împărțirea, cooperarea, conversația, blândețea, considerația, buna înțelegere. Ajutându-i pe copii să se ferească de necazuri prin intermediul unor scenarii care protejează atașamentul și funcționează în ambele sensuri, favorizând atașamentul lor față de noi și atașamentul nostru față de ei. (...) Când nu poți schimba copilul, încearcă să-i schimbi lumea. Aici intenția nu este de a schimba sau de a extirpa comportamentul «inadecvat», ci de a modifica experiențele care dau naștere acestui comportament. În loc să încercăm să schimbăm copilul în aceste cazuri, ar fi mai fructuos dacă putem să modificăm situațiile și circumstanțele care declanșează comportamentul problematic”, explică Gordon Neufeld și Gabor Maté.