Despre diversitatea umană şi respingerea răului

Într-un fel sau altul, mereu am fost o voce puternică în mediul meu împotriva nedreptății, discriminării, batjocurii sau ostracizării altora, pe rațiuni ideologice, în special, sau orice alte motive, atâta timp cât acțiunile celuilalt nu-i afectau în mod direct pe alții. Uneori refuz să văd durerea lumii, oceanul de suferinţă mereu nou care se revarsă înaintea mea, îmi întorc capul, ca să pot trăi, să pot respira, să pot zâmbi.

Mă doare condiția umană supusă morții, greșelii, falimentului, bolii, sin­gurătății. Mă doare încăpățâ­narea cu care ne agățăm de iluzii și fantasme, pentru a ne alina vidul, hăul interior care se cască în momentele de introspecție. Mă dor sacrificiile făcute de părinți pentru copii, iar cele făcute de copii pentru părinți îmi sfâșie sufletul ca o gheară. Suferința umană este materialul principal de lucru al psihologiei şi adesea îmi spun, în momentele de copleșire, că, dacă aş desface lumea asta toată până la nivel de atom, cred că nu voi găsi decât trudă și nonsens. Consider că atunci când ne facem că nu observăm nedreptatea, sub orice formă ar fi ea, răul crește, capătă putere, cu acordul tacit al meu, al tău... Nu cred că scuzele sunt justificate mai ales acum când, cu ajutorul rețelelor de socializare, putem să arătăm că nu trecem cu vederea nedreptatea asupra celorlalți. Sau abuzul de orice fel, sau corupția, sau tot ce este injust pe lumea asta.

Am vizitat lagărul german de exterminare de la Auschwitz-Birkenau şi a fost o experiență pe care simt nevoia să o păstrez undeva izolată în minte, deși când am intrat în acel spațiu m-au invadat toate poveștile cutremurătoare citite, documentarele văzute și rapoartele citite. Simțeam că e ireal, știam că în locurile acelea au fost băgaţi sute de mii de oameni, copii, femei și bărbați, care şi-au găsit acolo moartea. Atunci, am ales în mod conștient, pentru a nu fi copleșită emoțional, să-mi anesteziez orice sentiment, mi-am concentrat toată atenția pe ghid și am privit locul ca oricare altul. Sim­țeam că nu am instrumentele psihice necesare să cuprind toată durerea și suferința concentrată într-un perimetru atât de restrâns. Ulterior, am desfăcut ima­gine cu imagine memorată pentru a extrage câteva concluzii personale.

Ne gândim la astfel de evenimente din istorie și credem că am depășit etapa aceea de evoluție colectivă, că acum suntem diferiți, mai buni, mai omenoși cu sentimentele și viața celorlalți. Adevărul este, însă, că acel cocktail distructiv de atitudini, emoții, pre­concepții, judecăți și sentimente există încă în noi. Se revarsă peste semeni, instituţii, Facebook, asupra vecinului, oamenilor din jur care ne deranjează mai mult sau mai puțin. Într-un oraş o văd împotriva etnicilor, la prieteni o văd împotriva unui partid politic, la mine o văd împotriva semenului diferit de mine. O văd în jigniri și postări zilnice pe rețelele de socializare, arena modernă de luptă. I-am linșa pe cei de lângă noi, care ne stau ca o suliță în coaste din diverse motive, dacă am avea puterea și contextul favorabil. Nu este o concluzie ușor de acceptat, dar prefer să nu mă fac că nu observ elefantul din cameră.

Nonsensul dușmăniei şi defăimării semenului

M-am tot gândit la mecanismele din spate și la câteva explicații fiabile pentru atitudinile defensive atât de întâlnite astăzi la noi, cei care ne pretindem evoluați spiritual ca ființe umane și (destul de) evo­luați ca societate. La fel cum în urmă cu mii de ani a ști să mânuiești sulița pentru a doborî mamutul și a-ți asigura hrana ție și familiei erau esențiale, astăzi, mamutul e gata tranșat și ambalat, dar ai nevoie de alte abilități, la fel de necesare.

Toleranța la incertitudine, de exemplu, și văd lipsa asta la oameni educați, cu școală, cu lecturile la zi, dar care pretind că dețin adevărul de netăgăduit într-un subiect interpretabil. Creștem în­fierați de mediul de referință, e un fapt pe care nu are sens să-l negăm, dar este necesar să facem următorul pas și să flexibilizăm convingerile cu care am crescut, sub presiunea maturității și a unei lumi în continuă schimbare. Bine­înțeles că nu vorbesc despre valorile și principiile identitare, ci despre opiniile religioase, politice, culturale. În astfel de privințe, a rămâne convinși că suntem etalon general nu face decât să demonstreze primitivismul și infantilismul gândirii noastre.

Este dificil pentru mințile noastre să digere neacceptarea faţă de incertitudine, dar e un exercițiu atât de necesar. Ca să vedem cât de diferiți suntem, nu trebuie să mergem în America, Africa, e suficient să ne uităm la vecinul de bloc sau la prieteni. Dacă pe ei și ideile lor nu le poți accepta, nu are rost să mai vorbim despre culturi sau ideologii complet diferite. Nu militez pentru o globalizare care șterge diferențele dintre indivizi sau culturi, ci mă refer la nocivitatea și nonsensul dușmăniei, urii, superio­rității iluzorii și defăimării semenului, practică atât de comună între oameni. Fanatismul și extremismul sunt dăunătoare în orice ambalaj ar veni ele. 

Înțelegerea propriilor limite

Nu ne-am născut egali, „dacă vorbim de circumstanțe, aptitudini intelectuale, fizice, familia de origine, ţară, cultură, statut socio­economic și oportunități. Dacă vorbim despre valoarea intrinsecă a ființei umane, dincolo de contexte, viața e la fel de valoroasă în orice loc al planetei. Trebuie să acceptăm faptul că suntem diferiți şi să respectăm unicitatea și diversitatea celui de lângă noi. Nu avem dreptul să ne impunem opiniile sau crezurile, oricât de valabile ar fi pentru noi. În cel mai bun caz le exprimăm și le împărtășim cu ceilalți, dar nu emitem judecăți de valoare, pentru că nu suntem etalon al Universului.

Până la urmă, adevărata măsură a evoluției personale este exprimată de felul cum reuşeşti să-ți în­țelegi condiția și limitele, să renunți la pretenția că deții adevărul absolut. Văd parada principiilor morale neîncercate, în care spunem noi cum ar trebui să acționeze cineva într-o situație sau alta sau judecăm alegeri care nu ne privesc pe baza principiilor și etaloanelor proprii.

Suntem buni deseori doar pentru că viața nu a scos din noi aspecte care ne-ar îngrozi dacă le-am afla, suntem atât de predictibili prin fuga de durere, căutarea siguranței și urmărirea intereselor proprii. Vizitând Auschwitz am înțeles cât de nociv este să îl văd pe cel care este diferit de mine, dușmanul meu; că lumea poate fi mai degrabă tolerantă decât violentă; am înţeles cât de mult rău poate face un om aflat într-o poziție de putere; că măsura iubirii față de om e acceptarea diversității; că trebuie să iei atitudine împotriva nedreptății și abuzului, în orice timp, loc şi oricât de mare ar fi prețul.