O patimă ascunsă: minciuna de sine

Postul Mare este un timp ideal pentru curățirea de patimi. Cum ne vindecăm de ele? Ce strategie trebuie să urmăm pentru ca lupta noastră să nu fie zadarnică? Citim în Istoria lausiacă, a episcopului Paladie, că, potrivit bătrânilor îndumnezeiți care s-au nevoit în pustia Chiliilor și în deșertul Nitriei, „cele contrare se vindecă prin cele contrare”: lăcomia prin post și înfrânare de la bucate, desfrânarea prin paza simțurilor, iubirea de arginți prin neagoniseală. Există, însă, o patimă tainică și insidioasă care, nedescoperită la timp, ne poate da peste cap toate planurile, zădărnicindu-ne viața de creștini și produ­cându-ne un noian de neplăceri, din punct de vedere psihologic: minciuna de sine.

Când desfrânatul și măscăriciul bătrân Fiodor Pavlovici Karamazov cade teatral dinaintea starețului Zosima și îl întreabă ce să facă pentru a dobândi viața veșnică, el pri­mește un răspuns previzibil: „Știi foarte bine, și încă de multă vreme, ce trebuie să faci, ești destul de deștept. Nu mai bea, nu mai vorbi măscări, nu te mai lăsa robit de patimile trupești și mai ales de arghirofilie, închide cârciumile, dacă nu pe toate, cel puțin două sau trei”. Minunatul stareț nu s-a oprit însă aici. A continuat, atrăgându-i atenția lui Fiodor Pavlovici: „Și mai ales nu minți”. Am putea crede că se referă la porunca din Decalog, însă nu păcatul de a-i minți pe ceilalți este vizat aici. Părintele Zosima demască o patimă insidioasă de care suferim toți, pe care Fiodor Pavlovici Karamazov a transformat-o, însă, în efigie personală, într-o decorație pe care o etala fălos prin lume. Ca un chirurg experimentat, starețul propovăduitor al iubirii hristice îi dezvăluie bătrânului înlănțuit de patimi cum acționează distructiv minciuna de sine: „Nu te minți singur. Cel care se minte pe sine și-și pleacă urechea la propriile minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui și să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, și astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-și omoare urâtul, se lasă în voia patimilor și a ispitelor trupești și, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el și un animal? Și toate astea numai și numai fiindcă se minte și pe sine, și pe alții”.

Profundul Dostoievski, prin gura personajului său, Zosima, pune în lumină înlănțuirea dintre patima minciunii de sine și stările sufletești, toxice, pe care ea le generează. Cel ce se minte pe sine, cu vremea, nu va mai putea să discearnă între adevăr și minciună. Starea de confuzie morală îl va face să își piardă atât respectul de sine, cât și considerația față de semeni. Dispariția respectului determină imposibilitatea de a-l iubi pe cel de lângă tine. Tot starețul Zosima va da glas definiției dostoievskiene a infernului: „Iadul e neputința de a mai iubi”. Sufletul secătuit de sentimentul dragostei devine terenul fertil pentru plictiseală - sentiment al zădărniciei, al pustiului existențial (Sfinții Părinți au descris acest conglomerat de stări negative printr-un singur cuvânt - akedie). Pentru a scăpa din ghearele plictisului, sufletul se aruncă plin de elan în mlaștina patimilor. Astfel, decade până la treapta animalică - regresie ilustrată exemplar în pilda întoarcerii fiului risipitor care, în faza revoltei, a ieșirii de sub tutela tatălui, ajunge să decadă atât de mult, încât, pentru a-și potoli foamea, râvnea zadarnic la roșcovele pe care le mâncau porcii.

Buna-credință ca valoare morală

Filosofii care s-au îndeletnicit cu teoria moralei au căutat un cuvânt potrivit pentru a oglindi fidel această stare psihologică de a fi și a te comporta în acord cu adevărul: i-au spus fie veridicitate, fie, pur și simplu, bună-cre­din­ță. Autenticitatea sau buna-credință este un fapt psihologic și, totodată, virtutea prin care dovedești „iubire, respect pentru adevăr”, afirmă filosoful contemporan André Comte-Spon­ville. Tot el susține că sinceritatea sau buna-cre­dință se opune oricărei forme de rea-credință: minciuna, ipocrizia, duplicitatea. În opinia sa, există o aproape insesizabilă diferență, între sinceritate și bună credință: a fi sincer înseamnă a nu-i minți pe ceilalți. A fi de bună-credință înseamnă atât a nu-ți minți semenii, cât și a nu te minți pe tine însuți. Este un fel de datorie față de sine.

Pentru moralistul francez La Rochefoucald, sinceritatea era sinonimă cu buna-credință și putea fi descrisă ca „o deschidere a inimii care ne arată așa cum suntem; este iubire de adevăr, repulsie de a se deghiza, dorința de a scăpa de păcate și de a le ispăși prin mărturisire”.

Cum se comportă sau cum ar trebui să se poarte un om animat de sentimentul moral al bunei-credințe? Ne-o spune Aristotel, în a sa Etică nicomahică: iubitorul de adevăr este „un om fără ocolișuri, sincer și în fapte și în cuvinte”. El pășește pe calea de mijloc, situată între două extreme - la un capăt se află lăudăroșenia, iar la celălalt falsa modestie.

Omul care se păzește de patima minciunii de sine ajunge, cu vremea, să își armonizeze sentimentele cu voința, voința cu faptele sale, iar faptele cu vorbele pe care le spune. Ultimul aspect este extrem de important: să făptuiești ceea ce afirmi, dar și să mărturisești ceea ce ai săvârșit. Taina Sfintei Spovedanii este vitală pentru un om care se războiește cu minciuna de sine: în fața duhovnicului ai ocazia să te dezvălui așa cum ești și, în fond, să descoperi cine ești.

Forme ale minciunii de sine

Mă mint că sunt creștin, că ținta vieții mele este comuniunea cu Domnul nostru Iisus Hristos, când, în același timp, vreau să mă împărtășesc, din plin, de bucuriile acestei lumi (bogăție, slavă, plăceri, admirația semenilor, un statut respectabil, putere și influență). Mântuitorul ne-a avertizat că nu putem sluji la doi stăpâni, și lui Dumnezeu, și lumii. Consecința acestei atitudini greșite este că ajungem să ne facem datoria de creștini, în mod meschin, pe jumătate. Nu din toată inima, nu „cu mărime de suflet”, cu generozitate, așa cum învăța Sfântul Paisie Aghioritul.

Mă mint când pretind a fi mai cinstit, mai iubitor, mai îngăduitor, mai cumpătat - într-un cuvânt, mai virtuos decât sunt. Apoi, din falsa părere de sine se ivește tentația de a-i călăuzi pe ceilalți, de a poza în fața lor în maestru, mentor, dascăl - un model demn de urmat. Unuia ca mine îi este adresat cuvântul Mântuitorului: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți” (Lc. 4, 23). Și urmează întrebarea de foc: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”

Mă mint când, angajându-mă într-o acțiune morală sau duhovnicească, scopul pentru care o săvârșesc nu este unul simplu, limpede, pur. Îl pot milui pe un sărac dându-i câțiva bani, nu pentru că vreau să urmez porunca Domnului, nu pentru că m-ar înduioșa starea deplorabilă a acestui om, ci pentru ca alții să vadă că sunt darnic, plin de ­compasiune pentru ființele obidite. În același timp, cred în sinea mea că mi-am făcut datoria de creștin, prin urmare, aștept ca Dumnezeu să mă recompenseze pentru acest gest. Minciuna de sine se poate înfățișa într-o formă și mai subtilă: miluindu-l cu te miri ce pe cel nevoiaș, nu doar îmi liniștesc conștiința („Mi-am făcut datoria!”), ci ajung să cred despre mine că sunt deosebit de ceilalți oameni, asemeni fariseului din pilda evanghelică.

Mă mint pe mine însumi când îmi etalez păruta virtute. Mântuitorul a descris și condamnat toate formele de afișare fariseică a virtuții. Fariseilor, care erau mari iubitori ai prescripțiilor religioase de tot felul, le-a reproșat accentul deosebit pe care îl puneau pe respectarea exterioară, formală, a legii dumnezeiești, ei neglijând partea nevăzută, indiscutabil mai importantă - sufletul - și schimbarea lăuntrică, pe care ar fi trebuit să și-o asume fiecare, în acord cu voința lui Dumnezeu: „Acum, voi fariseilor, curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie...” (Luca 11, 39).

Prin urmare, orice act de ­evlavie trebuie să izvorască din inimă, să nu fie amestecat cu interesul egoist și să fie săvârșit doar pentru Dumnezeu. Aceeași învă­ță­­tură o întâlnim și la părinții din pustia Egiptului. ­Avva Pimen, de pildă, spunea: „Cine vorbește din dragoste de Dumnezeu, bine face; la fel, cine tace din dragoste de Dumnezeu”. Pentru un creștin, toate sentimentele, gândurile, mișcările sufle­tești țintesc spre Dumnezeu. Prezenți la Sfânta Liturghie, auzim iar și iar: „Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”