„Să ne eliberăm de autosuficiență”

Autosuficiența este un comportament social, psihologic și duhovnicesc al persoanelor care au o părere foarte bună despre ele, deși aceasta nu este justificată. Suficiența de sine are consecințe asupra relațiilor interumane, conducând la o încredere exagerată în propriile gânduri, acțiuni și atitudine. Pentru corectare, e nevoie de autocontrol și tehnici de autoreglare bazate pe principiul cauză-efect pentru a transforma acest comportament distructiv în unul constructiv, care va conduce la o sănătate fizică, psihică și duhovnicească mai bună.

Încercăm să înțelegem și să tratăm ceea ce trăim din perspective diferite și chiar dacă până la un punct știința poate descifra anumite aspecte, viața rămâne o taină greu de surprins și explicat prin logica umană. Pe drumul vieții întâlnim multe provocări și situații speciale pe care un singur om nu le poate cuprinde și cunoaște în toate detaliile și particularitățile lor. Una dintre capcanele în care putem cădea este cea a autosuficienței, crezând în mod greșit că deținem „adevărul ultim” și nu mai avem nevoie să ne consultăm cu alte persoane, rezultând o serie de con­secințe care influențează relațiile cu oamenii din jurul nostru.

„Avem senzația desăvârșirii noastre duhovnicești”

În volumul „Psihoterapia ortodoxă. Continuare și dezbateri”, tradus din limba greacă de prof. Ion Diaconescu și prof. Nicolae Ionescu, Mitropolitul Hierotheos Vlachos dezvoltă tema vindecării cu ajutorul psihoterapiei ortodoxe. Unul dintre aspectele abordate în această lucrare se referă la sufi­ciența de sine, disperare și băr­bă­ție, despre care ierarhul grec notează: „O mare dificultate, care se naște în viața duhovnicească a creștinilor, este aceea care por­nește din autosuficiență și disperare. De asemenea, una dintre cele mai importante arme pentru îndepărtarea deznădejdii în lume, care ne asaltează în călătoria noastră spirituală, este bărbăția. Deoarece observ că în aceste trei ­chestiuni suferă oamenii contemporani, adică au pe primele două (autarhia și disperarea) și nu o au pe cealaltă (bărbăția). Cuvântul autarhie înseamnă faptul de a fi cineva suficient lui însuși. (...) În plus, autarhie este și faptul de a fi cineva autonom față de har, de a deveni independent de Dumnezeu și de jertfa dragostei și de a o folosi abuziv pentru el însuși. Autarhia este numită în terminologia contemporană și acea stare după care supraestimăm darurile noastre spirituale, virtuțile noastre, considerăm că acestea sunt singurele demne de cuvânt și în plus socotim că suntem desăvârșiți și, prin urmare, nu avem nevoie de creștere. Din păcate, de acest lucru suferim cei mai mulți dintre noi, creștinii contemporani. Avem sen­zația desăvârșirii noastre duhov­nicești. Nu simțim că avem nevoie de îndrumare și de mai multă creștere a vieții noastre duhov­-
ni­cești. Dimpotrivă, socotim că ­cei­lalți sunt inferiori în multe ­chestiuni și de aceea trăim fariseismul în viața noastră. Cred că acest pericol al autarhiei, care este însoțit de disprețul celuilalt, este unul dintre cele mai mari pericole ale epocii noastre”.

Autosuficiența ne împiedică să fim autentici în relația cu noi în­șine, cu persoanele din preajma noastră și chiar cu Dumnezeu. De obicei, oamenii care se simt auto­suficienți dețin ceea ce psihologii numesc „stimă de sine” și „iubire de sine” mult peste medie, manifestând autonomie, independență, determinare și anumite așteptări de la oameni, de la societate și de la viață, în general. Suficiența de sine este un comportament social, psihologic și duhovnicesc în care sunt exagerate credința în eficacitatea și superioritatea gândurilor, acțiunilor, comportamentului, randamentului și virtuților proprii, cu impact direct asupra vieții psihice și duhovnicești. Pentru corectarea acestui comportament, psihologii propun tehnici de autoreglare, bazate pe principiul cauză-efect. Astfel, o persoană echilibrată poate prezice conse­cințele comportamentelor și acțiunilor sale și le poate corecta în faza de planificare. Dacă suntem interesați de efectul cuvintelor și faptelor noastre asupra oamenilor și asupra mediului înconjurător, vom reflecta la modul cum putem schimba și îmbunătăți anumite situații de viață. În urma unui proces de educație și instruire, sub îndrumarea unui psiholog sau a unui preot duhovnic, comportamentul distructiv al unui om poate fi înlocuit cu unul constructiv. Reac­țiile și acțiunile noastre sunt reglate atât de factori interni, cât și de factori externi, iar corectarea comportamentului de auto­su­ficiență conduce la o sănătate fizică, psihică și duhovnicească mai bună.

„Bărbăția este gândire curajoasă”

Fin cunoscător al vieții duhov­nicești și al psihicului uman, Mitropolitul Hierotheos Vlachos recomandă bărbăția duhovnicească drept soluție pentru vindecarea de autosuficiență: „Sfinții Părinți pe de o parte condamnă autosu­fi­ciența vieții noastre spirituale, pe de altă parte scot în evidență că este necesară deznădejdea după Dumnezeu, care este îmbinare între starea sinelui nostru și nădejdea în Dumnezeu. Dau însă mare importanță virtuții bărbăției. Prin aceasta omul poate să rabde arșița simțirii osândirii și a iadului. Numai omul acela care are virtutea bărbăției poate să depășească această mare ispită pe care o în­tâlnește în călătoria spirituală. (...) Bărbăția este gândire curajoasă, este nădejdea desăvârșită în Dumnezeu. Valoarea bărbăției duhov­nicești este mare. Mintea moare de păcate și de patimi. Numai sufletul curajos înviază mintea care moare. Această bărbăție duhovnicească este dar al lui Dumnezeu, dar este cultivată și de om. Precum toate virtuțile, și virtutea bărbăției este conlucrare a lui Dumnezeu și a omului. Strădania pe care o depune omul să-și păstreze simțurile curate, încât să nu fie îmbolnăvite trupul și inima, este aceea care dezvăluie bărbăția spirituală și chiar o cultivă mai mult”.

„Bărbăția” presupune să fim atenți la efectul acțiunilor și al comportamentelor noastre asupra altor persoane, integrând în mod corect feedbackurile negative și reacțiile celorlalți, respectându-le opiniile. De asemenea, prin bărbă­ție suntem preocupați să avem relații bazate pe respect, corectitudine, sinceritate, comunicare autentică și empatie, chiar dacă acestea nu ne sunt pe plac întotdeauna. Renunțăm la fățărnicie, la înșelă­torie sau la rolurile false pe care le jucăm, care ne oferă o stare de mulțumire pentru câteva momente, și suntem autentici în relația cu oamenii și cu Dumnezeu. În plus, bărbăția duhovnicească ne învață că nu suntem perfecți și asemenea oricărui om avem atât calități, cât și defecte, rezultatele acțiunilor noastre putând fi atât pozitive, cât și negative. De aceea mereu mai rămâne loc pentru a ne perfecționa, pentru a crește duhovnicește în virtuți, învățând ceva nou despre noi înșine sau despre ceilalți.

„Trebuie să ne eliberăm de auto­suficiență, care ne ține totdeauna în neputință și moarte duhovnicească, care este necunoașterea noastră de sine. Să cerem să ne dea Dumnezeu cunoașterea de sine, să ne descoperim rănile sufletului nostru. Dacă după descoperirea aceasta simțim deznădejdea, să considerăm aceasta o binecuvântare și un dar de la Dumnezeu și să cerem mila Lui. Această bărbăție spirituală ne va întări să trecem această dificilă cale, încât să trăim mila și dragostea lui Dum­nezeu”, arată Mitropolitul Hierotheos Vlachos.

Eliberarea de autosuficiență, cu ajutorul rugăciunii, al unui duhovnic sau al unui psiholog, ne va conduce la o trăire autentică a rela­țiilor cu cei din jur și cu Dumnezeu, la încredere în oameni şi în pronia divină. Eliberarea sufletului și a minții de închisoarea autosuficienței determină congru­ență în procesul de cunoaștere de sine și în cel de creștere duhovnicească.