De la competiţie la comuniune

Ne-am obişnuit astăzi cu un ambient cultural economizat. Suntem adesea solicitaţi să elaborăm judecăţi sau să exprimăm opinii ce iau în calcul beneficiile economice sau, de altfel, şi costurile unei întreprinderi omeneşti, chiar şi în situaţii de ordin cultural, artistic sau civic.

Într-un alt plan, se poate constata cu uşurinţă că trăim o viaţă afectată, în variate forme, de concurenţa economică şi competiţia profesională. Există o atenţie tot mai mare şi un efort susţinut pentru consolidarea carierei, pentru siguranţa unui loc de muncă bun. De fapt, exigenţe de acest fel sunt prezente în multe alte forme, la nivelul culturii simbolice cu largă circulaţie, în întrecerile sportive, în cinematografie, în concursurile şcolare, în câmpul muncii. În variate feluri, găsim în acestea forme de glorificare a combativităţii, încrederea în resursele proprii, puterea de a simţi că suntem mai buni decât concurenţii noştri. În multe situaţii, succesul pare să încununeze doar eforturile celor capabili să vadă slăbiciunile competitorilor lor, şi să le folosească pentru a-i depăşi.

Evident, o astfel de abordare afectează raporturile noastre cu semenii, la serviciu şi acasă, golind de conţinut spiritual relaţiile interumane. Mai mult, raportarea concurenţială la semeni tinde să acopere fondul moral-spiritual al vieţii religioase specific tradiţiei creştine, şi faptul că întreaga viaţă e orientată spre deschiderea şi comuniunea de iubire între oameni şi cu Dumnezeu.

Poate neaşteptat, pentru cei obişnuiţi să vadă teologia creştină şi ştiinţa în opoziţie, cercetarea a scos la iveală în ultimele decenii rezultate semnificative privind legătura dintre neurofiziologie şi viaţa psihică cu importante implicaţii în cele spuse până acum. În particular, o serie de cercetări recente au produs rezultate ce dovedesc o legătură strânsă între mecanismele empatiei şi judecăţile de ordin moral!

Configuraţii nerofiziologice pentru empatie

Unele rezultate date publicităţii în luna iunie a anului trecut de o echipă de cercetători de la University of Southern California arată că suntem structural construiţi pentru empatie. Creierul pare să lucreze intens în situaţiile care impun, pentru a "înţelege" suferinţa altei persoane. Mecanismele neuronale asociate empatiei se declanşează chiar şi atunci când intrăm în relaţie cu o persoană ce prezintă anumite particularităţi ne-experiate de noi (de exemplu, o infirmitate). Studiul arată că şi atunci când este vorba de relaţia cu persoanele afectate de suferinţe sau de un handicap necunoscute, creierul nostru nu se opreşte din încercarea de a înţelege pe cel care resimte aceste dureri, configurând activităţi neuronale specifice empatiei.

Există şi deosebiri importante. Empatia resimţită pentru cineva care are o situaţie asemănătoare cu cea a subiectului în cauză (de exemplu empatia cuiva pentru cineva suferind de o durere cunoscută), corespunde ariilor intuitive şi senzorio-motorii ale creierului. De partea cealaltă, în situaţiile în care avem de-a face cu empatia manifestată faţă de cineva suferind aflat într-o situaţie nouă, ne-experiată, ceea ce este resimţit corespunde ariilor corticale recunoscute pentru activităţile de ordin raţional.

Rezultatele par să indice că, deşi sunt angajate în grade diferite, şi depind de circumstanţe distincte, atât partea intuitivă, cât şi cea raţională din creier lucrează în tandem, receptând situaţiile şi angajând activităţi neuronale specifice empatiei. "Oamenii, spun cercetătorii implicaţi în acest studiu, fac aceasta în mod automat" (cf. L. Aziz - Zadeh, T. Sheng, S.-L. Liew, H. Damasio, "Understanding Otherness: The Neural Bases of Action Comprehension and Pain Empathy in a Congenital Amputee", în rev. Cerebral Cortex, 6 iulie 2011; DOI: 10.1093/cercor/bhr139).

Empatie şi judecăţi morale la vârste mai fragede

Rezultatele par cu atât mai relevante, dacă le luăm în consideraţie şi alte cercetări, care au avut în atenţie copii. În 2008, la Universitatea din Chicago, o altă echipă de cercetători, a dat publicităţii date ce întăresc ideea că suntem structural legaţi de comportamentul moral şi de receptarea empatică a suferinţelor celorlalţi (cf. Jean Decety, Kalina J. Michalska, Yuko Akitsuki, "Who caused the pain? An fMRI investigation of empathy and intentionality in children", în rev. Neuropsychologia, vol. 46, nr. 11, septembrie 2008, pp. 2607-2614). Studiul a urmărit activitatea cerebrală a unor copii cu vârste până în 12 ani, în diverse situaţii ce solicitau empatie şi judecăţi de ordin moral.

Atunci când copiilor le-au fost prezentate imagini cu scene ce surprindeau o experienţă dureroasă din viaţa cuiva, scanarea creierului a scos în evidenţă o activitatea hemodinamică mai pronunţată în zonele cerebrale ce corespund prelucrării experienţelor dureroase (cum ar fi, de exemplu, insula sau cortexul somatosenzorial). O situaţie similară s-a înregistrat şi în cazul în care copiii au fost "martorii" unei situaţii în care cineva a fost rănit intenţionat de către o altă persoană. Anumite circuite ale afectivităţii au intrat în acţiune deopotrivă cu cele implicate de regulă în interacţiunea socială şi în raţionamentele morale, cum ar fi anumite regiuni din cortex sau amigdala.

Copiii au confirmat ulterior, şi prin răspunsurile la un chestionar, că au receptat atât durerea, cât şi situaţiile inechitabile în care erau antrenaţi subiecţii din imaginile vizualizate.

Concluziile acestei cercetări au arătat că există o tendinţă de empatie în raport cu cei ce suferă durere şi o înclinaţie naturală spre judecăţile de ordin moral chiar şi la copii. Aceasta dovedeşte, potrivit cercetătorilor, că empatia şi atitudinea morală ţin, în bună măsură, şi de structura activităţii cerebrale a omului, chiar şi a copiilor (în cazul unei dezvoltări neuropsihofiziologice normale), nu doar de factorii formativi sau de orientare parentală, educaţională sau culturală.

Judecata morală eşuează în absenţa sentimentelor

În fine, un alt studiu, întreprins în urmă cu patru ani, a dezvăluit o strânsă legătură între emoţii şi calitatea judecăţilor de ordin moral. Conform studiului, subiecţii cu o parte a lobului frontal drept afectat, care prezintă de regulă emoţii sociale anormale în viaţa reală, având afectată capacitatea empatică, emit judecăţi morale în care predomină raţionamentele logice. Experimentele au dovedit că aceşti subiecţi au ales fără nici o dificultate, în anumite situaţii experimentale, suferinţa unei persoane vinovate pentru a realiza o stare de bine unui grup de subiecţi ce au suferit de pe urma omportamentului ei.

În circumstanţele acestui scenariu, când un vinovat trebuie să sufere profund pentru durerea provocată altora, majoritatea oamenilor care nu prezintă leziuni în zona amintită, sunt afectaţi de dilemă.

Cu alte cuvinte, spun cercetătorii, funcţionarea normală a creierului implică o prelucrare a datelor de ordin emoţional în privinţa judecăţilor morale. Şi, foarte semnificativ, cercetările indică faptul că oamenii par să fie incapabili neurologic de o gândire strict utilitară sau de tip logic, în care semenii sunt judecaţi fără o participare empatică (cf. "Moral Judgment Fails Without Feelings", în Sciencedaily, 21 martie, 2007, http://www.sciencedaily.com/releases/2007/03/070321181940.htm).

Dăruirea de sine - aspiraţia firească a omului

Rezultate de acest fel au readus în discuţie raportarea la semenii noştri, prea mult afectată astăzi de superficialitate şi economizare. Şi, într-un mod ce se poate dovedi folositor, descoperirile acesta pot reorienta reflecţia omului spre proiectul edificării sale spirituale. Pentru că omul nou şi urcuşul sfinţeniei se decid, inevitabil, în maniera de raportare la semeni. E semnificativ aici, ceea ce exprima părintele Dumitru Stăniloae: "Capacitatea cuiva de a se dărui pentru altul arată că există undeva acest plan de existenţă în care pot fi realizaţi oamenii în acest grad suprem, un plan de existenţă spre care aspiră cea mai autentică esenţă a noastră" (nota 492, în Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, cap. 339, în Filocalia românească, vol. XI, p. 350).