Dincolo de puterile raţiunii omeneşti

De aproape un secol, ştiinţa a depăşit graniţa lumii sensibile, pătrunzând în microcosmos. Din datele acestui nou spaţiu explorat, au răsărit afirmaţii care forţează regândirea întregului proiect ştiinţific al omenirii şi al metafizicilor întemeiate pe puterea raţiunii omeneşti. O serie de rezultate din câmpul hermeneuticii şi fenomenologiei s-au adăugat acestui val de contestaţii, punând în discuţie pretenţiile omeneşti de a cuprinde întreaga viaţă şi lume, spaţiul credinţei şi al Revelaţiei, cu puterile raţiunii. Însă, în felul acesta, dezbaterile dintre metafizică şi ştiinţe au ajuns în preajma teologiei.

În urmă cu trei secole, Leibniz a formulat o întrebare care a fost considerată multă vreme o chestiune decisivă a metafizicii: De ce există ceva mai curând decât nimic? În secolul al XX-lea, un fizician a formulat o întrebare înrudită, venind însă în urma descoperirilor din matematică şi fizică în natură şi în Univers: cine are nevoie de complexitatea întregii lumi mai degrabă decât simplitatea nimicului?¹ În familia acestor întrebări cuprinzătoare ar putea fi inclusă şi afirmaţia lui Einstein, potrivit căruia în ştiinţă cel mai greu de explicat este chiar inteligibilitatea universului. În legătură cu această ultimă chestiune, şi un alt cosmolog, Michael Heller, laureat al premiului Templeton, se întreabă²: De ce este lumea comprehensibilă?

S-ar putea observa că aceste întrebări ţintesc, în fond, spre două interogaţii aproape comune în spaţiul filosofic european: Care sunt temeiurile fiinţei şi ale raţionalităţii lumii?

O rădăcină comună

Chiar dacă metafizica şi epistemologia au deschis câte un vast teritoriu de lucru pentru fiecare dintre aceste întrebări, construind concepte distincte şi făcând digresiuni separate, cele două ţinte filosofice au totuşi ceva în comun: ambele au crescut în lumina abordării raţionaliste a lumii.

Într-o prezentare succintă a strădaniilor filosofice din spaţiul occidental, Christos Yannaras observă că în perioada medievală, discursul teologic, ca şi preocupările metafizice mai târzii ale lui Descartes, Spinoza sau Leibniz, au fost cantonate fără excepţie în perimetrul strâmt al posibilităţilor oferite de raţiunea umană³. Spinoza, de exemplu, va încerca să elaboreze o etică fundamentată pe metoda geometrică. Lucrarea, apărută în 1677, va propune supunerea, în chip absolut, a întregii realităţi controlului raţiunii⁴. Ceva mai târziu, Leibnitz va afirma că "nu se întâmplă niciodată nimic fără o cauză determinată", adică ceva care să arate "raţiunea pentru care un lucru este existent". Fără principiul acesta al raţiunii, scria în 1710, nu s-ar putea dovedi existenţa lui Dumnezeu (Teodicee, partea I, &44), în timp ce fără Dumnezeu nu am putea explica de ce anume lucrurile se petrec aşa şi nu altfel.

Dacă o întemeiere geometrică a eticii pare astăzi cel puţin nepotrivită, totuşi argumentele raţionale ale lui Descartes, ce slujesc la dovedirea existenţei lui Dumnezeu, ar putea să pară inofensive, dacă nu chiar folositoare în actul de credinţă. Ei bine, nu este chiar aşa. O evaluare atentă, făcută de Martin Heidegger, a scos la iveală ideea că metafizica raţionalistă din spaţiul european, înălţată pe premisa raţională a existenţei lui Dumnezeu, va uita din ce în ce mai des de prezenţa Lui în lume. Sau, cum formulează Yannaras, prin absolutizarea caracterului raţionalist al afirmării lui Dumnezeu, metafizica europeană pregăteşte de fapt chiar terenul negării Lui raţionaliste.

Autoexilarea cercetătorului în universul abstract al raţiunii

Trecerea aceasta de la întemeierea raţională a credinţei în existenţa lui Dumnezeu la negarea raţională a existenţei Lui a fost grăbită de încrederea în potenţialul matematicilor şi în rezultatele ştiinţelor naturii. Evident, aceste eforturi au debutat cu aceeaşi încredere în raţiune. Michel Henry vorbeşte despre o reducţie, o simplificare drastică în abordarea naturii, produsă în spaţiul european de Galilei. El a aşezat în centrul preocupărilor ce vizează cunoaşterea lumii matematica. Henry scrie însă că, prin această schimbare de optică, datele actului percepţiei sunt înlocuite cu ceva nou. Ştiinţele pun în locul lucrurilor familiare experienţelor noastre corpuri ştiinţifice descrise precis de conceptele matematicii, slujind cumva ideea că toate calităţile sensibile ale lucrurilor nu aparţin esenţei⁵. Marea Carte a Universului, va spune Galilei, poate fi citită doar de cei ce cunosc limbajul ei, al triunghiurilor, cercurilor şi a altor figuri geometrice, fără de care "e cu neputinţă să-i înţelegem un singur cuvânt"⁶.

Dar, prin această abordare, spune Michel Henry, sunt îndepărtate din câmpul cunoaşterii calităţile sensibile ale unui obiect şi impresiile noastre, ca fiind irelevante în chestiunea esenţei. Prin prisma strâmtă a matematicilor, "scoţând" în afară impresiile şi percepţiile omeneşti, reţinând doar calităţile fizice cu descrierile lor matematice, lumea vieţii e pustiită. Cum să atingem, sau cum ne deschidem acestei lumi "matematice", golită de toţi stimulii? Cum să "reînnodăm o relaţie cu realitatea cu care nu avem în aparenţă nici o relaţie?" ⁷

Materia percepută de simţurile noastre nu există

Progresul ştiinţelor a ocolit însă această chestiune. În atenţie au fost alte teme de mare interes, cum ar fi structura intimă a materiei, care dă seama de constituţia lucrurilor sau teoriile ştiinţifice în stare să explice apariţia şi structura întregului Univers. În contrast poate cu ambiţiile acestea mari ale ştiinţelor, descoperirile din ultimul secol au scos la iveală rezultate ce limitează sever pretenţiile raţiunii.

Astăzi se ştie că atomii dintr-un grăunte de nisip nu stau lipiţi unii de alţii. Consistenţa lui nu e dată de aglomerarea lor compactă. Fizica arată că atomii sunt entităţi diafane. Dacă mărim suficient de mult un atom, se "vede" structura lui corpusculară: un nucleu este de 100.000 de ori mai mic decât atomul, şi câţiva electronii, şi ei, cam la fel de mici. (Dacă nucleul ar fi cât o înţepătură de ac pe suprafaţa unei foi de hârtie, atunci celălalt "fragment" de atom - electronul - ar avea cam aceeaşi mărime!) Între ele însă, e o prăpastie imensă! Ei sunt situaţi la o distanţă de 100.000 de ori mai mare decât dimensiunile lor! Ca şi cum la 30 de metri distanţă de înţepătura din foaia de hârtie ar fi o altă înţepătură - electronul! Cam aşa arată un atom: fragmente minuscule de "materie", despărţite de imense "deşerturi" de vid cuantic!

Este greu de înţeles în ce constă materia pe care o sesizăm în lucrurile sensibile, de vreme ce atomul este alcătuit dintr­un nucleu şi câţiva electroni atât de mici. Mai mult, se ştie că şi nucleul e format din alte particule care nu sunt nici ele fragmente impenetrabile de materie. Protonii şi neutronii sunt alcătuiţi din particule mai mici (quarcuri). Acum se ştie că mişcarea minusculelor quarcuri contribuie la "materia" unui atom. Aproape 90% din masa protonilor provine din energia de mişcare a quarcurilor, şi doar 10% din masa propriu-zisă a acestor mici constituenţi⁸.

De partea cealaltă, la nivelul experienţei directe, se poate sesiza cu uşurinţă că radiaţia luminoasă sau atracţia gravitaţională sunt altceva decât lucrurile cu întindere şi consistenţă din câmpul nostru senzorial. Lumina şi gravitaţia par diafane; ne putem trece prin ele şi mâna, şi corpul. Chiar şi în planul experienţei se poate sesiza că ele diferă de ceea ce simţurile sesizează în lucrurile materiale. Mecanica cuantică însă ne dezvăluie că şi în radiaţia luminoasă sau în atracţia gravitaţională, şi în lucrurile sensibile există constituenţi fundamentali, cu structură duală, undă-corpuscul. Structura aceasta duală e prezentă în întreaga "textură" a realităţii fizice, sugerând că lucrurile şi câmpurile din universul fizic au o alcătuire deopotrivă energetică şi discretă, de natură cuantică, ca şi cum ar fi "făcute" din pacheţele mici de energie vibrantă. În fine, imaginea aceasta este scoasă la lumină şi pe un alt drum, acela al teoriei relativităţii restrânse, care arată că ceea ce înţelegem în mod obişnuit prin materie este de fapt energie.

Fizica cuantică - un seism epistemologic

Aşadar, la întrebarea privind suportul ultim al lucrurilor, fizica afirmă că nicăieri în abisul materiei nu găsim ceva de felul substanţei cu care ne-am obişnuit. Pentru fizicieni, materia este o ţesătură de energii, alcătuită din particule cu o constituţie duală. Semnificativ aici însă este faptul că, la scări din ce în ce mai mici, constituenţii ce alcătuiesc atomul sau radiaţia luminoasă se comportă ca şi cum ar fi şi "unde", şi "corpusculi". Chestiunea forţează consideraţii filosofice radicale, schimbări profunde în felul cum sunt înţelese ştiinţa şi rolul ei în cunoaşterea lumii. Mai concret, rezultatele mecanicii cuantice impun, de exemplu, afirmaţia că un electron nu se află la un moment dat într­un singur punct - cum ar fi cazul unui bob de materie -, ci e "prezent" într­o regiune de spaţiu, la fel ca sunetul unei coarde ce "umple" încăperea unde este emis. "Locaţia" confuză a electronului rămâne "valabilă" până când se intervine cu o măsurătoare a parametrilor. Dar, imediat după intervenţie, electronul intră din nou în "regimul" poziţiei incerte. Ei bine, mecanica cuantică a demonstrat fără echivoc: întreg microcosmosul este stăpânit de un principiu de incertitudine (formulat de Heisenberg), ce limitează, inevitabil, cunoaşterea precisă a parametrilor unui sistem cuantic.

Dacă ar fi să trasăm aici turnura produsă de aceste date ştiinţifice noi, sunt de-ajuns două puncte. În 1844, după succedarea proiectelor raţionaliste de cunoaştere pomenite, Auguste Comte trasa, în Discurs despre spiritul pozitiv, "obligaţiile pozitiviste ale cunoaşterii raţionale". Pentru a fi pozitivă, scria el, o cunoaştere trebuie să fie reală, nu himerică, utilă, nu zadarnică, sigură, nu incertă, precisă, nu vagă⁹. (S-ar putea întrevedea aici unii germeni ai crizei filosofice ce a umbrit gândirea europeană în ultimul secol: cantonarea proiectelor metafizice în lumea reală şsesizabilă prin simţuriţ, utilitarismul ştiinţelor - proliferarea ingineriilor, exploatarea exagerată a resurselor prin tehnologii -, supralicitarea judecăţilor logice pentru o cunoaştere sigură, sau descalificarea ştiinţelor spiritului în raport cu cele ale naturii, pentru precizia celor din urmă.)

Un secol mai târziu însă, ştiinţa a părăsit tărâmul lumii sensibile, intrând în microcosmos. Departe de pragul simţurilor, unde, cum s-a spus, nici matematica nu poate "vedea" cu precizie. Din datele acestui spaţiu nou, au răsărit afirmaţii care contrazic serios idealul lui Comte: legile fundamentale ale fenomenelor naturale sunt, în mod esenţial, probabiliste, şi nu deterministe, cauzalitatea este, prin natura sa probabilistă, nu deterministă, certitudinea nu este accesibilă în cunoaştere... ¹⁰

Două voci critice avizate - fenomenologia şi hermeneutica

Pe alt plan, hermeneutica şi fenomenologia argumentează că viaţa însăşi nu poate fi cuprinsă prin raţiune. Hermeneutica susţine, de exemplu prin voci autorizate ca şi cea a lui Gadamer, că adevărul nu aparţine exclusiv ştiinţelor naturii. Pretinsa exclusivitate a ştiinţelor asupra adevărului este doar o eroare de ordin cultural sau ideologic. Altfel, datele şi experienţele provenite din artă sau literatură, din religie sau istorie, ar rămâne în afara atenţiei. Dar înţelegerea lumii şi edificarea de sine nu pot ocoli datele de ordin cultural, artistic, religios şi istoric, tocmai pentru că acestea cuprind ceea ce scapă tuturor ştiinţelor, viaţa omului în întregul ei! Gândirea, plecând de la ea însăşi, scrie Michel Henry, nu poate "să avanseze spre viaţă, pentru a o descoperi şi a o cunoaşte"¹¹. Viaţa omului nu poate fi prinsă şi epuizată printr-o mişcare a gândirii. De aceea, nici hermeneutica, în felul unei filosofii a edificării¹², nu constă într-un act raţional, ci solicită competenţe de ordin practic¹³. Viaţa însăşi se dovedeşte esenţială pentru înţelegerea vieţii omeneşti, iar a înţelege nu se rezumă la judecăţile raţionale, ci mai amplu şi mai profund, presupune un anumit fel de a fi, o anumită participare¹⁴.

Microcosmosul - o lecţie de smerenie pentru raţiunea omului

Aşadar, pe de o parte, elucidarea pe cale exclusiv raţională a problemei raţionalităţii lumii pare a fi un deziderat prea îndrăzneţ. Dovezile sunt indicate de ştiinţă chiar în imediata noastră apropiere. "Micul" microcosmos, cu care ne învecinăm în orice fir de praf, conţine o parte a lumii fizice care nu poate fi descrisă în mod precis cu nici un fel de matematică! Vom putea oare istovi, printr-o abordare exclusiv raţională, chestiunea raţionalităţii întregului Univers?

Pe de altă parte, temeiurile fiinţei sunt o sarcină încă şi mai istovitoare pentru gândirea raţională, cu atât mai mult cu cât ea îşi îndreaptă intenţia către Dumnezeu-Creatorul. Potrivit teologiei ortodoxe, între Dumnezeu şi întreaga Creaţie stă o prăpastie, între necreat şi creat. De aceea, Dumnezeu depăşeşte capacitatea de cuprindere a intelectului şi a simţurilor omului, şi depăşeşte şi orice corelaţie analogică cu orice este existent¹⁵.

Întrebări legitime şi o mişcarea structurală a minţii către sens

S-ar putea spune că întrebările cu care am început rândurile de faţă, legate de temeiurile fiinţei şi ale raţionalităţii lumii, sunt cumva inevitabile. În mintea oricărui privitor, care observă frumuseţea şi armoniile lumii, şi care resimte bogăţia extraordinară de care are parte trăind în ea, se nasc firesc, inevitabil, întrebări care pun aceste aspecte în chestiune. De ce există lumea, şi de ce este ea deschisă spre înţelegerea noastră? Aşa iese la iveală situaţia extraordinară a omului, ascunsă adesea sub vălul vieţii cotidiene, probând că el năzuieşte să cuprindă lumea, că are o minte ce gravitează în jurul temeiurilor şi a finalităţii lucrurilor, presimţind că ele au un temei, un sens şi o finalitate. Fizicianul Alexei Nesteruk vede în aceasta o teleologie ascunsă a raţiunii, care provoacă o neîntreruptă "căutare cosmologică", ca "mod particular de împlinire a telosului"¹⁶ (adică a scopului ei).

Din perspectivă teologică, câtă vreme se bizuie doar pe raţiune, urcuşul minţii omeneşti pe versantul cunoaşterii, de-a lungul întregii istorii, generaţii la rând, către o tot mai deplină înţelegere şi cuprindere a lumii şi vieţii, nu poate izbândi. Sfântul Grigore Palama formulează un diagnostic simplu şi cuprinzător: "Nu cel mult învăţat se apropie de Dumnezeu, ci acela care s-a curăţit prin virtute de patimi şi s-a lipit prin rugăciune stăruitoare şi curată de Dumnezeu..." ¹⁷. "...Cunoştinţa speculativă, la care se ajunge prin filosofie nu e cunoştinţa cea mai proprie a lui Dumnezeu, deoarece producând în noi mândria, lipsa smereniei, nu ne lasă să vedem cu adevărat realitatea noastră şi a lui Dumnezeu. Cei ce se curăţesc au o vedere a lui Dumnezeu, care e o arvună a vederii depline. (...) În vederea aceasta este o certitudine a prezenţei lui Dumnezeu." ¹⁸

Viaţa este mai cuprinzătoare decât raţiunea

În teologie deci, vita practica (viaţa practică) şi harul primit prin Sfintele Taine sunt indispensabile cunoaşterii lui Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul scrie că "Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale şi că cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor"¹⁹, iar harul face posibilă înţelegerea realităţilor dumnezeieşti. "Nu poate exista o vedere înţelegătoare decât în Duhul Sfânt" în care este posibilă "înţelegerea deplină şi corectă de către om a adevăratului Dumnezeu, a adevărului despre sine şi despre lume"²⁰ ca operă a Lui, şi a vieţii lui în ea.

Note:

1 Heinz R. Paegels, Perfect Symmetry: The Search for the Beginning of Time, Bantam Books, 1985, p. 132.

2 Michael Heller, Essays on science and religion, Templeton Foundation Press, 2003, p. 143.

3 Christos Yannaras, Heidegger şi Areopagitul, Editura Anastasia, 1996, pp. 11-32.

4 Ibidem, p. 14.

5 Michel Henry, Întrupare: o filosofie a trupului, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 151.

6 Ibidem, p. 152.

7 Ibidem, p. 157.

8 v. Frank Wilczec, "In search of symmetry lost", în rev. Nature, nr. 433, 20 ianuarie 2003, p. 243.

9 v. Bernard Balan, art. "Raţionalism", în Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor, Lecourt, Dominique (ed. coord.), Editura Polirom, Bucureşti, 2005, p. 1137.

10 v. Cornel Popa, Empirismul probabilist, logica şi cunoaşterea ştiinţifică, studiu introductiv în Patrick Suppes, Metafizica probabilistă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 7.

11 Michel Henry, op. cit., p. 145.

12 v. Ştefan Afloroaei, Hans-Georg Gadamer. Înţelegere şi edificare de sine, Cuvânt înainte, în vol. Moştenirea Europei, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 13.

13 v. "Despre idealul filosofiei practice", în volumul Elogiul teoriei..., p. 59.

14 v. Hans-Georg Gadamer, Adevăr şi metodă, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p. 13.

15 Christos Yannaras, op. cit., p. 68.

16 Alexei Nesteruk, Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei şi ştiinţei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 370.

17 Sf. Grigore Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc..., cap. 68, în Filocalia, vol. 7, cap. 13, p. 281.

18 Ibidem, nota 25, pp. 281-282.

19 Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 190, Filocalia, vol. I, p. 252.

20 Pr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pp. 76-77.