Excelenţa geniului şi nevoinţa sfântului

Omul duhovnicesc, sfântul prin excelenţă, este cel ce împlineşte şi năzuinţele geniului. Pentru că el nu se străduieşte doar să adune cu migală crâmpeie de frumuseţe din viaţa şi din spiritul lui, aşa cum face artistul. El nu plasticizează în opere de artă, literatură sau muzică frumosul, pentru a-l împărtăşi umanităţii. În ostenelile vieţii lui, omul duhovnicesc imprimă frumuseţea în însăşi viaţa lui, şi o împărtăşeşte altora trăind în stare de jertfă pentru ei, slujindu-le.

În orice enciclopedie care îşi propune să prezinte, sumar sau amplu, marile achiziţii culturale sau ştiinţifice ale lumii, nu lipsesc paginile alocate personalităţilor culturii universale. O istorie a umanităţii ar trebui să cuprindă deci o listă a geniilor, a spiritelor mari ale culturii şi ştiinţei care au ajutat-o să se înalțe. Într-adevăr, prin contribuţia câtorva personalităţi de geniu, omenirea a înregistrat salturi semnificative de-a lungul istoriei ei, în drumul lung al cunoaşterii. Numeroase crestomaţii de gen conţin nume celebre, pe care le întâlnim în sinteză a istoriei lumii: Da Vinci, Newton, Galilei, Einstein etc.

În ultima vreme însă, opinii de acest fel sunt dublate de abordări mult mai relaxate. Nu avem parte doar de enciclopedii realizate de colective de specialişti, care în cunoştinţă de cauză selectează spiritele mari ale umanităţii pentru a le face cunoscute publicului larg. De mai bine de un deceniu, în spaţiul virtual, miliardele de navigatori obişnuiesc să se adreseze întregii lumi, prin fiecare pagină pe blog. Privatizarea comunicării publice pune în circulaţie formule neadecvate, dar foarte răspândite de clasare a eminenţelor. Asemeni pieselor muzicale care odinioară erau ierarhizate în topuri radiofonice, plecând de la preferinţele ascultătorilor, astăzi avem parte de clasamente ale geniilor culturii şi ştiinţei din toate timpurile.

Contribuţii geniale şi clasamente globale

Spre deosebire de cuprinsul unei enciclopedii, care ordonează alfabetic sau cronologic personalităţile lumii, evitând comparaţiile şi păstrând o anumită neutralitate în raport cu anvergura fiecăreia dintre ele, clasamentele sunt mult mai puţin obiective. Ele dezvăluie deopotrivă abordare superficială, care tinde să uniformizeze biografii, punându-l pe Aristotel în competiţie cu Steve Jobs, şi o evidentă naivitate a celor ce realizează aceste clasamente. (Steve Jobs este cunoscut mai ales prin aceea că a adus, în mâinile miliardelor de utilizatori, prin viziunea şi inovaţiile sale, dispozitive digitale miniaturale, cu multiple funcţii şi uşor de utilizat. Tableta, i-phone, i-pad, smartphone, reprezintă dispozitive extrem de răspândite astăzi, care în urmă cu două decenii erau prezente doar în paginile literaturii science-fiction sau, în cel mai bun caz, pe masa de lucru a proiectanților din departamentele militare sau din programele cosmice ale ţărilor dezvoltate.)

Sute de mii de navigatori virtuali votează în diversele ierarhii online clasarea marilor personalităţi ale lumii, simplificând dramatic istoria întortocheată, încercând să pună fiecare geniu la locul lui. Într-un astfel de clasament îl găsim pe Aristotel si Platon învecinaţi cu Tesla şi Mozart, iar în primele 20 de nume pe Socrate și Pitagora[1]. Livescience oferă un alt clasament. Primul loc îi aparţine lui Steve Jobs, urmat de Kepler şi Einstein, de filosoful Chomsky, de Galilei şi Hawking, dar şi de spiritul revoluţiei paşnice Ghandi[2]. În fine, într-un alt clasament găsim o ierarhie diferită[3]: Newton, Arhimede, Kant, Aristotel, Picasso, urmaţi de Bohr, Platon, Shakespeare şi Beethoven.

Pentru cineva care a adâncit opera lui Platon, spre exemplu, sau care cunoaşte contribuţia decisivă a lui Einstein la înţelegerea universului în care trăim, clasamentele de acest fel sunt profund nedrepte, dacă nu complet inutile. Pe de o parte, multe dintre geniile pe care astăzi publicul larg e preocupat să le ierarhizeze, nu au urmărit niciodată aşa ceva. Pe de altă parte, e inevitabilă întrebarea dacă am putea măsura precis deosebirea dintre contribuţia filosofică a unui autor şi opera muzicală a altuia, cântărind noutatea adusă de fiecare dintre ele lumii în care trăim?

Taina genialităţii

Pentru publicul larg, geniul este o personalitate care posedă o inteligență la superlativ, însă abordarea ştiinţifică a genialităţii este deosebit de întortocheată.

Deşi genialitatea a preocupat psihologia încă din secolul al XIX-lea, ea reprezintă încă un mare mister. Încă avem parte de definiţii contradictorii. De exemplu, unele încercări pun genialitatea în legătură cu nivelul de inteligenţă (IQ). Se afirmă că peste un anumit nivel de inteligenţă, avem de-a face cu genii. S-a putut însă observa că există oameni cu un nivel de inteligenţă ridicat, care însă nu şi-au adus vreo contribuţie majoră în artă, inginerie, ştiinţă sau muzică[4].

Alţi specialişti au considerat că genialitatea e legată de uşoare afecţiuni nervoase sau devianţe comportamentale de natură genetică. Ipoteza aceasta, luată în discuţie câteva decenii, părea să fie susţinută de exemple răsunătoare. Viaţa lui Einstein sau biografia lui Bertrand Russel scot la iveală anumite antecedente de schizofrenie sau tulburări de comportament în familiile lor. Însă şi ipoteza aceasta a fost infirmată[5].

Într-o lectură, alţi autori afirmă că genialitatea trebuie legată de rezultate excepţionale ale unei persoane. Cu alte cuvinte, ea ar trebui judecată prin prisma rezultatelor personale şi a relevanţei acestora la nivelul unei comunităţi mai largi. În acest caz, în categoria geniilor ar trebui introduşi laureaţii premiului Nobel, câştigătorii medaliei Fields sau alţi premianţi ai forurilor mondiale, care au realizat descoperiri ce s-au dovedit a fi decisive pentru viaţă în ansamblul ei.

În fine, în încercarea aceasta de a pătrunde taina genialităţii şi a geniilor, s-au făcut diverse studii comparative, luând în calcul nume celebre din muzică, artă sau ştiinţă, pentru a surprinde eventualele aspecte comune ale personalităţilor lor, ceva ce ar putea constitui genul proxim al genialităţii, trăsăturile ei definitorii[6]. În legătură cu acestea se vehiculează ideea că genialitatea e strâns legată de gândirea creativă, de gândirea divergentă, adică de capacitatea de a genera idei originale, caracterizate de o evidentă noutate, idei consistente şi viabile, dar şi de utilitate în împrejurări concrete ale vieţii.

Resortul genialităţii - de la talent înnăscut la munca asiduă

Nu trebuie trecut cu vederea faptul că există şi abordări ale genialităţii care, combinând datele psihologiei și științelor cognitive, surprind câteva din condiţiile care asigură performanţa excepţională. Iniţiative de acest fel au condus, de exemplu, la realizarea unui manualul care priveşte caracterizarea excelenţei[7]. Găsim aici ideea că geniul nu este neapărat un talent, care să exceleze deci în calități înnăscute, ci mai degrabă rezultatul unei munci asidue. Plecând de la afirmaţia inventatorului american Thomas Edison, că geniul este 1% talent şi 99% transpirație - cercetătorii afirmă azi că genialitatea e, potrivit unor explorări de această dată - 1% inspirație, 29% instruire de bună calitate şi încurajare, şi 70% transpirație[8].

În sprijinul acestor rezultate vin şi unele exemple precum vieţile lui Mozart, Newton, Einstein sau Stravinsky. În cazul lor găsim că genialitatea se sprijină pe foarte multă muncă, ceea ce sugerează că geniile sunt mai degrabă rezultatul unui efort extraordinar decât dezvoltarea firească a unei trăsături înnăscute. Geniile, afirmă Anders Ericsson, profesor de psihologie la Universitatea de Stat din Florida, fac ceea ce fac nu pentru că au un nivel de inteligenţă deosebit de mare. Ele au întotdeauna un mediu foarte bun de susținere şi mentori importanţi, dar lucru decisiv este imensa investiție de efort personal[9]. Într-adevăr, un studiu din 1985, efectuat cu 120 de sportivi artiști şi matematicieni de elită, făcut de Universitatea din Chicago, a arătat că marile realizări ale oamenilor, indiferent dacă vorbim de artă sau ştiinţă, sunt rezultatul unor decenii de studiu sau practică. O contribuţie majoră, în orice domeniu, obține o recunoaștere internațională, se sprijină pe 10 sau chiar 15 ani de efort personal[10].

Modul acesta nou de înţelegere a genialităţii face ca și oamenii obișnuiţi să fie mai atenți atunci când spun că nu pot face lucruri semnificative pentru ceilalţi. De fapt, se dovedeşte că oamenii pot face ceva extraordinar dacă sunt dispuşi să facă un efort susţinut mai multă vreme. (Cu aceste aprecieri, suntem situaţi cumva şi în vecinătatea lucrării duhovniceşti, care îşi arată roadele tot printr-un efort susţinut, însă pe parcursul întregii vieţi!) Nici aici nu lipsesc indicaţiile cantitative, care pot fi relevante, cel puțin până la un punct. Geniile, ne spun unele aprecieri, investesc de aproximativ 5 ori mai mult timp și efort în aria lor de competenţă, pentru a-şi împlini visul, în comparaţie cu cei care îşi propun doar să atingă un nivel de competenţă respectat[11].

Cum trece timpul peste notorietatea personalităţilor geniale?

Dar discuţia despre genii şi contribuţia lor la viaţa lumii e justificată şi în contextul mai larg al edificării spirituale. Pe de o parte, în multe abordări recente, geniile cuprind şi marile personalităţi ale spiritualităţii. Aceasta, pe bună dreptate, dacă ne gândim că e dificilă şi chiar arbitrară separaţia dintre cei ce au schimbat lumea prin descoperirile şi prin creaţiile lor artistice pe de o parte şi cei care au schimbat-o prin înălţimea vieţii lor, a ideilor şi observaţiilor lor cu caracter spiritual, care au scos la iveală condiţia omului. Pe de altă parte, dacă ar fi să considerăm geniile drept semenii noştri care au făcut ceva semnificativ pentru omenire, care au lăsat urme adânci în cultură şi civilizaţie, în viaţa noastră, atunci cu siguranţă cei cuprinşi în sfera mai largă a înţelepciunii şi spiritualităţii nu pot fi excluşi.

Însă, cu toate aceste posibile apropieri între marile nume ale spiritualităţii şi geniile celebre, există totuşi deosebiri între genii şi sfinţi. În cazul primilor, aprecierea lumii se schimbă de la o generaţie la alta. Unele studii, de exemplu, constată că indiciile după care este apreciată, reprezentarea socială a genialităţii evoluează. De asemenea, modul în care este apreciată anvergura politică, artistică, științifică sau culturală a unei persoane nu rămâne nemodificată[12]. În urmă cu un secol şi jumătate, de exemplu, în rândul geniilor erau trecuţi cu precădere artişti, oameni de litere sau politicieni. În perioada postbelică, primele locuri au fost ocupate de oameni de ştiinţă. În fine, în zilele noastre, genialitatea cuprinde o categorie mai largă de personalităţi. Nu sunt incluşi doar cei care au descoperit ceva de o noutate radicală, cum este cazul lui Newton sau Einstein, ci şi cei care au dovedit un excepţional spirit practic, o creativitate deosebită în domeniul tehnic, aşa cum este cazul lui Steve Jobs. (În unele clasamente, de exemplu, ce vizează impactul public al realizărilor cuiva - clasamentele rămân desigur irelevante, aşa cum am spus, Steve Jobs îl devansează, de exemplu, pe Albert Einstein.) Nu e cazul însă în aria spiritualităţii. Spre deosebire de genii, locul sfinților în memoria vie a Bisericii şi în viaţa fiecărui creştin nu e afectat de timp. Exemplul lor, cuvintele şi faptele lor rămân la fel de actuale, strălucirea vieţii lor este la fel de luminoasă. Aceasta pentru că în viaţa Bisericii, prezenţa şi lucrarea sfinţilor reprezintă o realitate. Ajutorul lor este posibil, prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu. Harul Duhului Sfânt, Care pe cele cu lipsă le împlineşte în om, a lucrat în ei şi lucrează şi în noi, prin mijlocirile lor, încât viaţa lor se împleteşte cu viaţa noastră de fiecare zi, uniţi fiind în mod tainic în Dumnezeu.

Edificarea spirituală şi neobositele căutări ale geniului

Dar în strădaniile omeneşti din viaţa, faptele şi cuvintele sfinţilor, stă ascunsă nevoinţa generică a omului de a-şi împlini vocaţia lui de făptură creată după chipul lui Dumnezeu, chemată să ajungă la asemănarea cu El. De aceea, în sfinţenie se împlinesc şi căutările geniului, indiferent dacă el se situează în aria ştiinţelor, în filosofie sau artă.

Sfântul caută să pătrundă nu doar tainele lumii înconjurătoare, surprinzând legile ascunse ale materiei şi universului. El caută să treacă dincolo de realitatea lumii sensibile, şi să înainteze în înţelegerea tainelor referitoare la Creator. Nevoinţa lui nu urmăreşte doar frumuseţile lumii. Ea cuprinde şi strădania de a trăi ca făptură ce încununează această lume armonioasă, cu armonia propriilor puteri sufleteşti. Prin ostenelile despătimirii, sfântul se străduieşte să instaureze curăţenia şi armonia în spiritul şi în viaţa lui. Se străduieşte deci, nu doar să cunoască adâncimile pline de raţionalitate ale lumii, ci să facă în aşa fel încât însăşi viaţa lui să exprime a în mod plenar această raţionalitate, vieţuind pe măsura puterii sale raţionale de a sesiza armoniile lumii, şi pe măsura putinţei lui unice, în planul lumii sensibile, de a aduna în spirit toate aceste înţelesuri.

Însă, prin aceasta, sfinţirea vieţii împlineşte şi strădaniile geniului filosofic. Într-un mod excepţional omul duhovnicesc se străduieşte să instaureze înţelepciunea în viaţa lui. Să fie cum ştie că se cade să fie. Nu doar să vadă lucid condiţia finitudinii şi failibilităţii fiinţei omeneşti, aşa cum o constată filosofii, ci să o şi depăşească urmând, dincolo de căutările dramatice, de suferinţele dubitative ale filosofiei, Adevărul Personal, Revelat, situat mai presus de toate cele omeneşti, Care Se oferă oamenilor drept Cale şi Viaţă nouă.

În fine, în spiritualitatea creştină, omul duhovnicesc este opera vie. Propriul lui suflet şi trup sunt operele pe care el le lucrează, prin nevoinţele ascetice, în atelierul vieţii, sub lucrarea tainică a Creatorului Însuşi.

În felul acesta, frumuseţea nu e imprimată în afara fiinţei lui, şi nici nu rămâne o experienţa episodică de lumină, într-o viaţa tumultuoasă, întunecată de suferinţă şi moarte, ca în cazul geniului artistic. Prin despătimire, omul duhovnicesc curăţă simţurile de poftele pătimaşe, şi mintea de înţelesurile corupte ale lumii, ajungând să trăiască arvuna unei vieţi noi, din care toate se văd în lumină. El vede, în stare de iubire, lumea întreagă ca operă a iubirii lui Dumnezeu şi în ea strălucind mai ales frumuseţea sufletească netrecătoare a semenilor. Şi peste toate, ca expresie desăvârşită a frumuseţii pline de bunătate, vede în toate bunătatea lui Dumnezeu care însoţeşte pe oameni, în toate împrejurările vieţii, unit cu ei prin Jertfa Fiului, prin moartea şi Învierea Lui.

Prin jertfa aceasta, şi suferinţa, şi moartea, care umbresc toate celelalte strădanii ale geniilor, sunt luminate de Lumina Lui. În felul acesta, adevărul căutat de geniul ştiinţelor, înţelepciunea căutată de geniul filosofic şi frumuseţea căutată de geniul artistic sunt împlinite în lucrarea sfinţeniei, în urmarea lui Hristos, întrucât aşa coboară Dumnezeu în om, împlinind căutările lui, nevoia lui de frumuseţe, de adevăr şi înţelepciune.