Fizica cuantică şi minunile credinţei

Adevărurile de credinţă sunt surprinzătoare. Ele depăşesc orizontul credinţelor comune şi nu se aşează de fiecare dată firesc în rând cu celelalte experienţe şi convingeri acumulate de-a lungul vieţii. Credinţa că Hristos a înviat sau că, după aceasta, El s-a întâlnit cu Apostolii, trecând prin uşile încuiate, sunt evenimente greu, dacă nu imposibil de pus în acord cu reperele vieţii noastre. Societatea postmodernă, cu puternicele ei amprente industriale, bio-tehnologice sau comunicaţionale, pare să ofere suficiente motive pentru a crede că astfel de fapte nu pot fi adevăruri de credinţă imuabile. Ele pot fi mai degrabă mituri, poveşti sau mistificări.

Cultura, credinţele şi reprezentările despre realitate sunt afectate adesea şi într-o mare măsură de datele ştiinţelor. Multe dintre achiziţiile modernităţii culturale, ştiinţifice sau tehnice par total incompatibile cu evenimentele credinţei. Într-adevăr, faptul Învierii Domnului nu are echivalent în istoria umanităţii. Într-adevăr, viaţa veşnică nu poate fi un obiect de studiu pentru ştiinţe, aşa cum nici sufletul nu poate fi surprins, în vreun fel, în laborator. Faptele şi adevărurile credinţei sunt înafara tabloului familiar despre realitate pe care ni-l dau simţul comun. Pentru mulţi dintre semenii noştri, credinţa nu este un act firesc, tocmai pentru că adevărurile ei nu sunt acceptate de către toţi, şi sunt împotriva simţului comun. Cum este posibil ca Hristos să fi înviat din morţi? Cum este posibil ca El să fi putut trece prin uşile încuiate? Acceptarea minunilor credinţei presupune curaj, sfidarea logicii şi mai mult decât un dram de poezie: un pic de nebunie.

Totuşi, lumea pe care o cunoaştem nu este chiar atât de lipsită de spectaculos. Ultimul secol a scos la iveală unele rezultate ştiinţifice remarcabile ce contrazic „bunul simţ ştiinţific“ şi felul acesta uniform sau monoton de reprezentare a structurii materiei sau a fenomenelor fizice. Aceste rezultate arată că, în lumea fizică, lucrurile nu sunt doar aşa cum noi le intuim, ţinând aproape reperele propriilor noastre experienţe. Nici ceea ce se petrece în natură nu se arată de fiecare dată ca fiind credibil sau uşor de explicat. Lumea materială depăşeşte uneori, în mod surprinzător, felul nostru monoton sau liniar de a gândi, dovedind mai multă „libertate“ şi surpriză faţă de canoanele „bunului simţ ştiinţific“.

Experienţa directă a materiei

În toate senzaţiile şi percepţiile noastre cu privire la lumea exterioară, noi întâlnim materia din care sunt făcute toate lucrurile sensibile ale lumii. În solul tare al unui versant pe care urcăm sau în mirosul plăcut al unei flori pe care o mirosim, în nori sau în lumina zilei şi mai ales în propriul trup, dar şi în toate cele sensibile, omul se întâlneşte, prin simţuri, cu materia lumii. În curenţii de aer care ne mângâie obrajii simţim că aerul, deşi este transparent, este format din părticele mai mici. Percepţiile tactile ne arată că materia are 3 stări de agregare (solidă, lichidă şi gazoasă), acestea deosebindu-se între ele prin proprietăţi foarte diferite. De asemenea, în starea solidă, există o diversitate copleşitoare de texturi, unele aspre, altele fine sau transparente, unele dure, altele casante... În toate regăsim culori şi nuanţe diferite, precum şi diferite proprietăţi.

În unele situaţii, avem cunoştinţe despre materie întrucât o vedem sau pentru că putem privi forma obiectelor în lumină. Înţelegem uşor din aceasta că picăturile de apă, pietrele şi radiaţia de lumină sunt materie, pentru că pe toate le percepem prin simţurile trupului, iar proprietăţile lor sunt foarte diferite între ele. În fine, dar poate cel mai important, există alte situaţii în care experienţa materiei este chiar mai profundă, pentru că o consumăm ca hrană, simţindu-i gustul şi textura. Prin toate câte percepem cu referire la ea, avem motive să credem că deţinem date foarte clare cu privire la ceea ce este materia. Plecând de aici, s-ar putea crede că materia nu are nimic relevant în ordinea adevărurilor spirituale.

Paradoxul undă-corpuscul

Fizica, biologia, chimia şi ştiinţele materialelor au deschis, în ultimele secole, un vast câmp de cercetare cu privire la materie în toate formele ei. În ultimul secol însă unele rezultate ştiinţifice remarcabile au contrazis felul uniform sau monoton de reprezentare a structurii materiei sau fenomenelor fizice. Aceste rezultate arată că, în lumea fizică, lucrurile nu sunt doar aşa cum noi le intuim, ţinând aproape reperele propriilor noastre experienţe. Nu tot ceea ce se petrece în natură se arată ca fiind credibil şi uşor de explicat. Lumea materială depăşeşte uneori, în mod surprinzător, felul monoton de a gândi, dovedind mai multă „libertate“ şi surpriză faţă de canoanele „bunului simţ ştiinţific“.

Chiar dacă ar fi greu de dat o definiţie a materiei, este, aşadar, evident că fiecare dintre noi are totuşi experienţa întâlnirii cu ea. Dacă luăm o piatră în mâini, ne va fi uşor să observăm faptul că ea nu este nici transparentă, nici diafană, precum un petic de mătase. Însă fizica a făcut de aproape un secol o descoperire şocantă. Lucrurile din lumea aceasta, pe care simţurile noastre le percep ca fiind materiale, nu sunt făcute din grăunţe foarte mici, aşa cum par ele, într-o primă instanţă. Părticelele acelea mici care intră în alcătuirea tuturor lucrurilor pe care le avem la îndemână în experienţa directă a lumii au o comportare surprinzătoare: uneori par a fi corpusculi mici, alteori par a fi unde, asemănătoare vibraţiilor din aer, pe care le declanşează lovirea unei corzi de chitară, adică sunt precum sunetul.

La nivelul experienţei directe, fizica arată că undele sunt foarte diferite de corpusculi. Spre exemplu, într-un punct din spaţiu nu pot exista mai mulţi corpusculi, însă pot exista mai multe unde. Este ceea ce se întâmplă cu sunetele muzicale strânse într-un acord. Dacă sunetele nu ar putea exista în acelaşi punct, audiţia oricărei piese muzicale ar degenera în ascultarea unei succesiuni de sunete, nicidecum de acorduri (sunete muzicale simultane). Din acest motiv, fizica le-a destinat un domeniu aparte: mecanica ondulatorie. Mărimile folosite pentru descrierea corpusculilor sunt cele cu care ne-am obişnuit încă de la primele ore de fizică: poziţie, viteză, masă. Mecanica ondulatorie însă descrie undele folosind alte mărimi, specifice acestor entităţi diferite: frecvenţă, amplitudine etc.

Primul şoc al mecanicii cuantice

Dualitatea materiei este probabil cea mai surprinzătoare descoperire cu privire la structura obiectelor experienţei, tocmai pentru că intră în contradicţie flagrantă cu percepţia noastră. În anumite situaţii foarte bine precizate, particulele elementare au o comportare corpusculară, iar în alte situaţii foarte clare, ele au o comportare ondulatorie. Spre exemplu, suprafaţa uscată de sub o masă aşezată în ploaie, va avea conturul ei exact. Dacă ploaia este liniştită, şi picăturile de apă cad de sus, şi nu din lateral. Pe de altă parte, dacă fotonii ce întră în alcătuirea unei raze de lumină ar fi simpli cospusculi, ploaia de fotoni ce „curge“ dintr-un bec peste o masă, ar face sub ea o zonă de întuneric asemănătoare cu cea uscată din exemplul anterior. Suprafaţa de umbră nu seamănă cu cea uscată de sub masa aflată în ploaie. Umbra alternează cu zone luminoase, într-un desen complicat de franje, nefiind perfect delimitată ca porţiunea uscată. Acesta este un simplu exemplu de refracţie a luminii, care dovedeşte că lumina nu este alcătuită din simplii corpusculi, ci din entităţi care se deplasează şi altfel decât picăturile de ploaie. Fizicienii au fost nevoiţi să recunoască faptul că ambele trăsături, şi cele corpusculare şi cele ondulatorii sunt trăsături ale aceloraşi corpusculi, chiar dacă la nivelul experienţei directe proprietăţile s-au dovedit incompatibile!

Piatra şi fereastra

Surpriza rezultatelor a continuat. Nu doar particulele care alcătuiesc radiaţia luminoasă (fotonii) au această dublă identitate, undă şi corpuscul. Şi electronii, şi celelalte particule care alcătuiesc lista cărămizilor esenţiale din care sunt realizate lucrurile, obiectele şi corpurile din Univers, toate au o comportare duală. Iar dualitatea materiei s-a dovedit a fi începutul unei liste de proprietăţi de-a dreptul contra-intuitive.

Este adevărat, nici raţiunea noastră singură, nici simţurile noastre nu ne pot procura în mod direct vreo evidenţă despre viaţa de dincolo pentru a ne întări în vreun fel convingerile. Ştiinţa nu poate depăşi lumea şi marginile ei, în nici un fel. Cine poate trece dincolo? Fără Învierea lui Hristos toate se termină aici. Totuşi, nu este lipsit de relevanţă faptul că fizica amendează felul monoton de a privi lumea, incapabil să accepte sincopele sau surprizele.

Fizica cuantică arată că materia are proprietăţi surprinzătoare! Faptul că particulele cele mai mici care alcătuiesc celulele corpului nostru şi obiectele lumii înconjurătoare au această constituţie duală, de corpuscul şi undă exemplifică modul în care dualitatea afectează comportarea materiei la nivelul corpusculilor în raport cu scara naturală, prezentăm pe scurt, un efect surprinzător, considerat deja „clasic“ în mecanica cuantică, care a fost verificat experimental de nenumărate ori.

Experienţa directă nu validează „materializarea“ obiectelor. Un experiment banal poate dovedi că o piatră nu poate trece dintr-o parte a unui geam pe partea cealaltă, decât în câteva situaţii clare. Se poate afirma cu certitudine faptul că, în situaţia în care geamul este închis, piatra nu poate ajunge „dincolo“ de geam decât dacă trece prin el. Acest lucru este posibil doar dacă viteza cu care este aruncată piatra va fi suficient de mare ca să poată trece dincolo, adică să spargă sticla. Desigur, dacă această viteză nu va fi suficient de mare, piatra va lovi geamul, însă nu-l va sparge, şi astfel nu va trece dincolo. Descrierea acestor evenimente sunt în totală conformitate cu experienţa directă.

La nivel cuantic este posibilă trecerea prin uşile încuiate

La nivel cuantic, comportarea este diferită. Dacă în locul pietrei este folosit un electron, iar în locul geamului o „barieră de atomi“ sau un potenţial electric experimental se poate observa că electronul nu se va comporta tot timpul în acelaşi fel în care o face piatra. Există situaţii când, deşi electronul are, în mod riguros, mai multă „energie“ decât îi era necesar să „spargă“ bariera, el este totuşi respins. Neconcordanţele merg şi în sens invers, contrazicând intuiţia. Există situaţii „în care un electron care nu are suficientă energie pentru a sparge bariera apare miraculos în partea opusă a ţintei. şca şi cumţ pietricica a penetrat geamul şi apare pe partea cealaltă, lăsând însă geamul intact“.1

Lipsesc chiar şi „urmele“ trecerii prin barieră, indiferent dacă investigaţiile caută să le identifice „pe“ electron sau „în“ barieră! Efectul tunel nu arată altceva decât că particulele, pot străbate, în virtutea caracterului ondulatoriu, regiuni ce „clasic“ vorbind, sunt interzise.2

Fineţea materiei după căderea lui Adam

Cu ce ar fi relevant pentru teologie acest fapt? Şi ce dacă materia este atât de surprinzătoare în proprietăţile ei? Ei bine, ele arată că simţurile nu ne dau toate informaţiile despre ceea ce este lumea, despre ceea ce este materia, despre ceea ce se poate sau nu. Surpriza ne vine din aceea că lumea fizică, materia în acest caz, ne invită să depăşim simţurile şi reperele lor, să depăşim judecăţile bipolare, pentru un salt.

Există mistere în adâncul lucrurilor pe care noi le considerăm lămurite. Noi credem că lucrurile şi materia din această lume au, prin simţuri, o imagine destul de clară, lipsită de surprize. Dar aceste descoperiri ne arată că nu este deloc potrivit să concediem natura ca fiind lipsită de relevanţă ca şcoală pentru minte.

Obiectele materiale ce par consistente sunt alcătuite din reţele de atomi ce au constituenţi mult mai mici, formaţi şi ei din alţi corpusculi minusculi. Însă, începând de la o anumită scară de mărime, (de la electron să spunem), constituenţii materiei au un pronunţat caracter ondulatoriu! Toate obiectele mari sunt formate din miliarde şi miliarde de particule ce sunt unde foarte, foarte mici. Pe de altă parte, nici câmpurile nu sunt doar forţe fără nici o structură, ci posedă un caracter corpuscular. Constituţia aceasta duală a materiei corespunde în fapt reprezentării pe care şi relativitatea restrânsă a lui Einstein o arată cu privire la materie, potrivit căreia ea este de fapt energie. Materia, în accepţiunea clasică, de fapt, nu există.

Natura ne dă o lecţie potrivit căreia lucrurile şi fenomenele pot fi şi într-un alt fel decât cel pe care îl considerăm familiar, logic sau raţional. Iar această surpriză vine, din perspectivă teologică, chiar din partea lumii, aşa cum este ea după căderea lui Adam, când, potrivit învăţăturii de credinţă, ea posedă aspecte îngroşate, afectate de păcat. Mai mult, surpriza vine din partea ştiinţei, într-un mod categoric, dovedit experimental, fără să lase vreo şansă necredinţei. Chiar şi lumea îngroşată de păcat are surpize pentru noi, care se pot constitui ca experienţe de cunoaştere transformatoare ale minţii.

Caracterul ondulatoriu al materiei şi trupul înviat al lui Hristos

Dualitatea materiei este relevantă din perspectivă teologică. Noi ştim că după Înviere, Trupul lui Hristos Înviat nu este ca cel pe care îl avem noi. Învăţătura patristică ne arată că Hristos, după Înviere, are un trup înduhovnicit. Hristos cu trupul Său străbătut de energiile dumnezeirii, a trecut prin uşile încuiate. Din această perspectivă, teologic se poate spune că materia ne deschide spre credinţa în minunea Învierii Lui şi a minunii acesteia de trecere a trupului prin uşile încuiate. Dacă acest lucru se poate întâmpla, la nivelul microcosmosului, unde există caracterul dual al materiei, cu cât mai mult a putut fi posibil prin puterea Lui?

Nu dorim să spunem că Hristos avea un trup cu un caracter ondulatoriu mai pregnant, care I-a permis acest lucru! Aceasta ar fi o eroare teologică grosolană, dar şi o inexactitate ştiinţifică. Trupul lui Hristos, teologic vorbind, este materie transfigurată, despre a căror proprietăţi nu se cunoaşte în mod ştiinţific nimic. Materia transfigurată este plină de slava lui Dumnezeu şi pătrunsă de energiile necreate ale lui Dumnezeu. Aceste energii sunt cu totul altceva, radical diferite de orice există în această lumea, substanţă, câmp sau alte asemenea. Reducerea unei stări duhovniceşti supra-lumeşti la câteva explicaţii de ordin fizic, fie ele şi cuantice, ar nesocoti cu totul situaţia existenţială complet diferită a trupului Înviat al lui Hristos. Ceea ce dorim să subliniem aici este doar faptul că materia, încă din această lume, ne dă sugestii, prin multe dintre proprietăţile ei, despre faptul că este pregătită să fie spiritualizată, şi să între în slava lui Dumnezeu, unde va primi alte însuşiri, prin energiile necreate.

„Materia-energie poate fi pătrunsă de lucrarea lui Dumnezeu“

Din perspectivă teologică aşadar, este deosebit de semnificativ faptul că fizica dezvăluie materia ca energie, şi ca având constituţie duală, însoţită de aceste proprietăţi ce depăşesc orizontul experienţei noastre. În acest fel, crede părintele Dumitru Stăniloae, fizica ne ajută să înţelegem că materia-energie poate fi pătrunsă de lucrarea lui Dumnezeu şi că natura aceasta poate fi transfigurată prin Duhul Sfânt. Părintele Stăniloae scrie că materia poate fi mediu de lucrare a lui Hristos, pentru că „esenţa ei este energetică, aşa cum a descoperit-o fizica modernă“.3 Ea se poate umple de energia Duhului Sfânt. Este adevărat, în minuni, puterile naturii sunt suspendate. Altă putere lucrează în ele, energiile necreate - lucrarea lui Dumnezeu. Dar cuantica ne arată că nici măcar la nivelul materiei, conformitatea cu „bunul simţ ştiinţific“ nu este cel mai bun criteriu de a judeca dacă un fapt este posibil sau nu. Cu atât mai puţin în spaţiul credinţei.

3 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura EIMBOR, 2007, p. 15

2 Ioan Gotlieb, Maria-Ana Dariescu, Ciprian Dariescu, Mecanica Cuantică, Editura BIT, 1999, p. 25.

1 Cecil Folescu, Op. cit., p. 122)