Regenerarea naturii vesteşte învierea noastră

Viaţa pe care o trăim astăzi ne slăbeşte, foarte adesea, puterea credinţei. În multe privinţe, societatea în care suntem angajaţi ne ancorează în viaţa concretă. Avem obligaţii, dorinţe şi indefinit de multe experienţe ale unei realităţi în care minunile nici nu se văd, nici nu se pot fotografia. Nu avem nici un fel de dovezi concrete despre ele, în ziare sau la televizor. Ceea ce trăim însă, viaţa concretă cu măruntele ei fapte, ne este mai mult decât familiară. Pe baza acestei experienţe de viaţă ne construim un sistem de valori, în care adevărat este, de multe ori, ceea ce am putut verifica.

La polul opus, adevărurile de credinţă depăşesc raţiunea şi puterea de înţelegere. Învierea lui Hristos este, de departe, evenimentul cel mai mare din istoria omenirii. Nimic mai măreţ, niciunde în Creaţie, nu s-a petrecut de la facerea ei, şi în întreaga ei istorie. Şi nimeni înaintea lui Hristos, şi nimeni după El până acum nu a înviat din morţi, şi nici până la sfârţitul lumii nu va învia din morţi cu aceeaşi Înviere. Între adevărurile de credinţă acesta este cel mai mare, şi temelia credinţei creştine! Hristos a Înviat din morţi, iar Învierea Lui este începutul învierii noastre. După credinţa creştină, nici un alt eveniment, din întreaga istorie a omunirii, din toate culturile şi de pretutindeni, nu a marcat mai profund locul omului în Univers, drumul său prin viaţă şi parcursul umanităţii prin istorie. Însă în cadrele vieţii cotidiene, acest fapt este unul foarte dificil de acceptat.

Fapte extraordionare, care nu seamănă deloc cu procesele naturii

Punând în faţă cele două: viaţa cotidiană şi adevărul Învierii lui Hristos, devine evident acest contrast. Gândind la faptul Învierii lui Hristos şi privind în noi înşine, pare că nimic din mintea sau din sufletul nostru, nimic din raţiunea noastră sau din datele experienţei cotidiene nu pare să valideze, în vreun fel, acest fapt. Nimic nu poate fi, chiar şi în parte, asemănător Învierii Lui, nimic din ceea ce suntem şi nimic din ceea ce ştim nu poate veni în sprijinul adevărului Învierii Lui sau al învierii noastre. Pare că omul nu are, în viaţa de toate zilele, nici un prilej care să-l pregătească pentru a putea primi cu toată credinţa minuni atât de mari, precum cea a Învierii lui Hristos. În aceste condiţii, mulţi dintre noi rămân adesea sceptici cu privire la adevărurile de credinţă, şi mai ales la cel privitor la Învierea Lui. Pentru că nu le-am verificat în nici un fel şi pentru că ele nu se leagă cu niciuna din experienţele noastre concrete de viaţă, adevărurile de credinţă sunt respinse. Ele sunt tratate astfel pentru că reprezintă fapte extraordinare, care nu seamănă deloc cu procesele cunoscute ale naturii sau cu mecansimele ei ce ne sunt deja familiare.

Minunea Învierii şi experienţa mundană

Cum poate fi crezută Învierea lui Hristos, în condiţiile în care pare că nimic din ceea ce avem la îndemâna experienţei directe nu ne poate fi de folos? Dacă minunile, cel mai adesea, nu se văd cu ochii fizici, nu se pot verifica în vreun fel, cum să ne pregătim pentru a veni în întâmpinarea evenimentului Învierii, ca să-l credem cu toată inima şi să-l putem asuma? Ce fapte şi care întâmplări din viaţa noastră ar putea fi luate ca reper, pentru ca în temeiul acelora, să credem cu toată fiinţa noastră că Învierea Lui este adevărată, şi că este începătura învierii noastre?

În faţa faptului Învierii, ca şi a celorlalte adevăruri de credinţă, cei credincioşi se cutremură, dar sunt plini de bucurie. Se cutremură pentru că toate depăşesc experienţa şi înţelegerea. Se bucură pentru că, odată cu acestea, se descoperă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi, în particular, faptul că toţi vor învia. În faţa acestei minuni, omul se smereşte, raţiunea lui se coboară, căci nu poate pătrunde şi înţelege tainele lui Dumnzeu. Altfel, adevărurile de credinţă sunt foarte greu de acceptat.

Confruntat cu minunile lui Hristos, omul necredincios opune rezistenţă. Aceasta pentru că experienţa zilnică creează adesea impresia că totul este prea bine cunoscut, că lumea nu mai are nimic spectaculos în ea. Experienţa (indefinit repetată a) lumii înconjurătoare se face şi criteriu de verificare pentru credinţele lui, încât ajunge în situaţia de a crede numai ceea ce a fost experimentat într-un fel sau altul. În multe situaţii, omul nu mai crede în minuni, pentru că raţiunea lui operează doar cu anumite explicaţii. Hrănită în mod exclusiv cu datele concrete ale vieţii cotidiene, ea se adaptează lor. Sfinţii Părinţi au spus aceasta: Mintea primeşte forma celor gândite, încât obişnuită într-un fel, ea nu mai primeşte cele diferite cu uşurinţă. Spre exemplu, trăind o viaţă biologică, cuceriţi doar de experienţele vieţii concrete, suntem mărginiţi tot mai des de prejudecăţile şi aşteptările ce se nasc din ea. Încât şi nevoile şi idealurile pot ajunge să ţină tot de viaţa biologică. La fel se întâmplă şi în situaţia mai cuprinzătoare a necredinţei. Parcurse doar cu raţiunea crescută în şcoala ştiinţei sau a experienţei mundane, adevărurile de credinţă par a fi rupte de ea şi mai degrabă imposibil de acceptat. Uneori, încercând să închidă adevărurile de credinţă în limitele raţiunii, omul fără experienţă religioasă traduce minunile într-un limbaj cvasi, semi sau pseudo ştiinţific - întreprinderi în mod egal eronate. Nici una dintre acestea însă nu mai văd în adevărul de credinţă şi în minuni, lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi mai presus de legile naturii. În adevăr însă, singură, şi plecând doar de la datele culese din cunoaşterea lumii, raţiunea omului necredincios nu va găsi nimic vrednic pe care să sprijine o explicaţie pentru faptul Învierii lui Hristos sau pentru celelalte adevăruri de credinţă.

Învierea lui Hristos - eveniment unic în istoria umanităţii

Învierea lui Hristos este un fapt care depăşeşte legile naturii, iese din logica viului, din logica experienţei directe, din cea a raţiunii noastre şi din cea a istoriei. Ea este este un fapt istoric unic, şi pentru aceasta, foarte greu de acceptat în cadrele strâmte ale raţiunii. Nimeni înafara lui Hristos nu a mai înviat din morţi. Părintele Stăniloae scrie că învierea lui Hristos este un act unic şi creator, depăşind existenţa pământească. Ea nu poate fi înţeleasă cu metodele cu care se cunosc fenomenele istorice.I Nimeni nu va învia precum Hristos, nici până la sfârşitul veacurilor. Abordat prin procedeele comune de judecată şi evaluare ştiinţifică, credinţa în adevărul acestui eveniment al Învierii lui Hristos ar fi imposibilă. Cum putem atunci crede că El a înviat, dacă prin explicaţii de ordin raţional nu ne putem apropia de taina aceasta?

Lecţia primăverii

Sfinţii Părinţi ne arată că şi lumea în care trăim şi experienţa noastră nu sunt lipsite de înţelesuri care să trimită cu gândul la moartea şi învierea lui Hristos ca început al învierii noastre. Sfinţii ne desluşesc în Creaţie şi în Scriptură fapte care preînchipuie întreaga lucrare restauratoare a lui Hristos arătată în Cruce, Moarte şi Înviere.

Spre exemplu, în natură viaţa revine mereu, primăvara, după anotimpul îngheţului. Teologic aceasta simbolizează că viaţa este chemată la mai mult decât o simplă existenţă efemeră. Primăvara toate sunt pline de viaţă. Copacii, care într-un fel mor în fiecare an, se trezesc la o nouă viaţă. Şi de fiecare dată, ei renasc din această moarte succesivă, tot mai bogaţi în floare şi în rod. Aşadar, moartea lor, repetată an de an, se face prilej pentru creşterea lor. Această regenerare a naturii poate să se constituie într-o şcoală a propriei noastre curăţiri şi înnoiri. Şi omul poate „muri“ păcatului şi se poate naşte din nou, mai curat şi întărit în credinţă şi fapte bune. Lumina şi căldura Soarelui intensifică viaţa naturii. Tot aşa, în Lumina lui Hristos - Soarele Dreptăţii şi prin căldura duhului primite la Botez, noi ne naştem spre viaţa duhovnicească. Ceea ce fac vietăţile, ceea ce face natura întreagă prin regenrarea puterilor biologice ale organismelor vii, suntem chemaţi să facem noi în duh, prin lucrarea curăţitoare a harului. Ceea ce fac plantele prin mecanismele lor biologice, trebuie să facem noi în întreaga viaţă trupească şi sufletească. Însă înflorind în fiecare an, tot mai mult, plantele şi viaţa revin la aceiaşi viaţă, biologică. Omul însă, prin viaţa duhovnicească, creşte spre o viaţă nouă, în comuniunea cu Dumnezeu.

Învierea lui Hristos nu este reanimare

Dar pentru că bobul de grâu, ca orice altă sămânţă pusă în pământ, moare ca să dea naştere altora, moartea lui se face temeiul vieţii celorlalte. Sfinţii Părinţi au văzut în aceasta moartea lui Hristos - Logosul prin care s-au făcut toate, şi care stă ascuns în toate. Căci moartea şi Învierea Lui sunt începutul Învierii noastre. „Ce scuză vor avea deci cei ce nu cred în înviere, pentru că noi o putem vedea în toate zilele şi o putem admira în seminţe, în plante şi chiar în răspândirea neamului nostru? Trebuie ca mai întâi sămânţa să se strice şi să putrezească în pământ, pentru ca apoi să se ridice şi să aducă roadă.“II „Iată că firul (bobul de grâu - n.n.) aruncat în sânul pământului putrezeşte, însă înviază. Acum tu priveşte minuni contrare şi una pe alta biruind: minunat lucru este de a nu putrezi bobul de grâu, însă mai minunat încă este de a putrezi, şi din putred să învieze. Unde sunt acum cei ce bârfesc, necrezând în înviere...?“III Însă în fertilitatea naturii, în naşterea unei plante din moartea unui bob, e şi o şcoală pentru cultivarea virtuţilor noastre. „Deci, după cum atunci când vezi bobul putrezit şi descompus, nu te îndoieşti de învierea bobului, dimpotrivă tocmai asta-ţi dă cea mai strălucită dovadă că va învia - căci dacă n-ar putrezi şi nu s-ar strica, nici n-ar învia -, tot aşa gândeşte şi despre trupul tău. Când vezi, dar, stricăciunea, atunci, mai cu seamă, filosofează despre înviere.“IV

Dar moartea bobului de grâu pentru naşterea spicului de boabe poate fi şi un îndemn pe care legea sădită în cele sensibile o face pentru noi spre fapta bună, căci fapta bună îndreptată către semeni rodeşte în ei şi în noi mai mult decât dacă am fi păstrat-o pentru sine. Pe de altă parte, Învierea lui Hristos nu este desprinsă cu totul de istorie. Hristos înviat a apărut unor persoane istorice, s-a arătat Apostolilor şi celor dimpreună cu dânşii, iar prin aceasta s-a putut verifica, dacă nu modul în care a fost posibilă Învierea, atunci faptul Învierii Lui ca fapt istoric.V Pentru că ei l-au văzut pe El înviat, suntem şi noi încredinţaţi de această Înviere.

Nimic din cele pe care le avem la îndemână nu sunt aşadar lipsite de un înţeles duhovnicesc sau spiritual, câtă vreme lumea întreagă este făcută de Dumnezeu pentru creşterea noastră spre El. Şi viaţa, şi experienţa noastră în lume, şi istoria întreagă ne conduc spre adevărul jertfei, morţii şi Învierii Lui. Pe de altă parte însă, Crucea, moartea şi învierea lui Hristos depăşesc tot ceea ce se regăseşte în natură sau în istorie, ca fapt, fenomen sau proces. Învierea Lui nu este reanimare, nu este regenerarea unei vieţi biologice, ci intrarea într-o nouă viaţă, fără stricăciune, o viaţă în care materia trupului este transfigurată, fără să mai păstreze nimic în comun cu stricăciunea.

Năzuinţa omenirii spre infinit

În general, însă, toate mişcările naturii sunt un semn că lumea este făcută în mişcare către Dumnezeu. În toate se vede că destinaţia acestora este să se odihnească în Domnul. Părintele Stăniloae arată că „dacă nu s-ar fi urmărit un bine prin crearea lumii şi nu s-ar urmări un bine prin mişcarea sădită în ea, crearea şi mişcarea ei ar fi fără sens. Numai un scop bun imprimă creării şi mişcării lumii un sens. O lume făcută pentru a se mişca pur şi simplu spre oriunde şi fără sfârşit este o lume fără sens, fără raţiune.“ Cu alte cuvinte, teologia vede în întreaga mişcare a puterilor naturii, a vieţii şi a omului, un rost. Ea nu consideră această mişcare ca fiind o consecinţă a căderii, ci dimpotrivă, semnul că persoana umană şi creaţia sunt chemate la o mişcare către Dumnezeu. Aşadar, toată mişcarea sufletului spre cunoaşterea celor sensibile sau inteligibile, întreaga mişcare a omului prin viaţă şi a umanităţii prin istorie dezvăluie, până la urmă, că oamenii au năzuinţe care îi împing dincolo de solitudinea unui individ - pentru că suntem persoane, şi dincolo de marginile lumii sensibile, pentru că suntem şi suflet inteligibil, nu doar trup material.

Strădaniile de progres ale umanităţii în istorie, toată cercetarea ştiinţifică a Universului, eforturile filosofice de înţelegere a lumii sau exerciţiul artistic arată năzuinţa noastră spre ceva care ne depăşeşte şi care este mai presus şi de lumea aceasta. Ceva ce întrezărim în noi ca nevoie, dar care nu ne aparţine încă. În interpretarea părinţilor spiritualităţii răsăritene, chiar şi creşterea noastră biologică de la copil la adult sugerează faptul că există o creştere spirituală, spre o viaţă duhovnicească. Şi în istorie, există în toate culturile o năzuinţă spre ceva din lumea aceasta sau de dincolo de ea. Căutarea, indiferent de formele ei, rămâne constitutivă omului şi umanităţii întregi? De ce? Iată răsunsul creştin: „Neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine, Doamne“.

Sf. Maxim Mărturisitorul spune că mintea omului nu se odihneşte niciodată. Firea ei o face să se lipească de tot ceea ce îi procură simţirea şi să cerceteze mereu. Odihna ei nu este nici înafara ei, ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul, nici în sine, ci în Domnul. Nu ne mulţumeşte cu adevărat nimic din ceea ce ne poate da lumea, pentru că suntem făcuţi după chipul Celui desăvârşit, suntem fiinţe destinate să trăim în comuniune de iubire cu El. „Lumea şi omul se mişcă pentru că tind spre o ţintă desăvârşită pe care nu o au în ei. Iar câtă vreme se mai mişcă, înseamnă că n-au ajuns la ţinta desăvârşită spre care tind.“VI

Omul şi creaţia sunt destinaţi transfigurării

Învierea lui Hristos ne dezvăluie, deci, că lumea în care ne mişcăm, şi pe care o transformăm mereu, combinând puterile ei şi dându-i diferite întrebuinţări, nu este doar capabilă de aceste transformări. Din perspectivă teologică, proprietăţile extraordinare ale materiei, care ne permit nouă combinarea şi prelucrarea ei, sunt tot atâtea semne ale faptului că ea poate primi şi transfigurarea din temelii, ca lucrare a harului lui Dumnezeu de această dată. Este ceea ce s-a petrecut cu materia în trupul lui Hristos cel înviat. Or credinţa în Hristos şi viaţa creştină face ca harul lui Dumnezeu să sfinţească întreaga creaţie, prin trupul celui curăţit şi sfinţit de har.

Cu toate dimensiunile lui, Universul nu ne poate împlini năzuinţele. Viaţa biologică, cu toată capacitatea ei de regenerare, revine tot la viaţa biologică. Chiar dacă vietăţile au mecanisme regeneratorii, ele nu pot trece dincolo de cadrul strâmt al acestei lumi. Puterile sădite în natură nu pot învinge moartea. Nici materia, nici puterile ei nu pot dăinui la infinit. Iar omul vrea să trăiască veşnic. Vrea să trăiască o viaţă fără durere şi suferinţă, fără păcat, într-o deplină comuniune de iubire cu semenii. Însă aceasta nu este posibil în cadrele acestei lumi. Datele ştiinţelor nu pot hrăni pe deplin sufletul omului, nu-i pot oferi un sens pentru viaţă şi nici vreun răspuns cu privire la moarte. Pe de altă parte, istoria a dovedit că omul nu poate birui propriul rău, câtă vreme rămâne în limitele ei.

Toate strădaniile omului sunt văzute în teologia creştină ca fiind deodată semnul faptului că într-un fel omul vrea să depăşească lumea şi propria condiţie, dar şi că nu poate face asta singur. Lumea poate fi scară în acest demers, însă nici treptele ei, nici urcuşul prin ea nu sunt fără de sfârşit. Teologic, toate acestea dezvăluie că lumea în care trăim şi în care ne construim prea adesea toate credinţele, fără lucrarea sfinţitoare a harului lui Dumnezeu, nu poate împlini năzuinţele. Învierea lui Hristos, temelia credinţei creştine, este singura care ne traversează dincolo. „Singură, Învierea ne deschide perspectiva scăpării de fatalitatea naturii care duce la moarte, şi deschide un plan demn de noi şi de năzuinţele noastre...“VII

Datele ştiinţei şi înţelesurile duhovniceşti

Toate acestea, însă, nu sunt date ale ştiinţelor, ci înţelesuri duhovniceşti care se pot desprinde de pe urma lor. Însă ele nu sunt preeminente, nu se impun cunoaşterii celor ce le descoperă, pentru ca libertatea acelora să fie deplină. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede însă în tot ceea ce este creat de Dumnezeu o şcoală destinată să ne ridice pe noi, prin cugetarea la cele văzute, la ceea ce este nevăzut, însă felul în care folosim lumea, drept scară spre cer sau doar ca spaţiu în care să ne autoexilăm, ţine de libertatea fiecăruia. „Dacă cineva vrea să vadă în chip just creaţiunea (căci omul are putere naturală să vadă bine şi să deosebească binele de rău), va fi călăuzit spre pomul vieţii, care este Dumnezeu, Făcătorul a tot pomul, în care sunt ascunse comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii. Iar dacă, întrebuinţând greşit puterea naturală (abuzând de ea), va vrea să vadă creaţiunea în chip rău, se va depărta de viaţă şi va mânca din pomul care ascunde în sine deosebirea binelui de rău, supunând simţirii şi socotinţei neraţionale mintea şi raţiunea. Deci unul ca acela va socoti plăcerea ca bine, pentru că ajută la conservarea trupului, iar durerea şi ostenelile trupului ca rău, pentru că nu ajută la acea conservare; şi va socoti făptura drept Dumnezeu, procurându-şi din ea prilejurile plăcerii trupeşti“.VIII

I Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 107

II Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia LXVI, 3, p. 340

III Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, Omilia V, p. 64

IV Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre învierea morţilor, VII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 131-132

V Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Vol. II., p. 108

VI Ibidem

VII Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Vol. II., p. 121

VIII Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, rp.25, sc.5, în Filocalia, vol. III, p.101