Întreaga istorie a umanităţii este marcată, în variate forme, de efortul de înţelegere, manifestat fără întrerupere, în diverse culturi şi locuri. Din timpuri străvechi, întrebările şi explorările omeneşti urmăresc mai multe teme majore, care constituie şi astăzi miezul abordărilor filosofice, artistice sau tehnice. Între aceste teme, care revin mereu în reflecţia omenească, există unele mai speciale, care se pretează deopotrivă matematicii şi literaturii, fizicii şi poeziei, amestecând, în acelaşi suflet omenesc, profunde stări contemplative, răpiri poetice şi complexe înţelegeri abstracte, strădanii de ordin tehnic, cu toate poverile şi bucuriile pe care acestea le poartă.
Una din temele predilecte, ce suportă multe extensii şi perspective, este cerul. Pentru greci, cerul este numit cosmos, fiind deci receptat ca o realitate al cărei înţeles, dacă ar fi să îl transpunem în coordonatele lumii de astăzi, ar fi legat de cosmetică! Însă, pe lângă armonie şi frumuseţe, înţelesuri pe care le anunţă însuşi termenul cu care este numit, cosmosul a trezit multe întrebări în spaţiul filosofic al Greciei antice, determinând numeroase strădanii explicative. Aceasta explică de ce găsim în spaţiul grec ideile principale care au generat cele mai cunoscute modele cosmologice: heliocentrismul şi geocentrismul.
Potrivit afirmaţiilor lui Arhimede, Aristarh din Samos (310-230 î.d.H.) ar fi fost unul dintre susţinătorii heliocentrismului, însă scrierea propriu-zisă care să ateste acest fapt nu s-a păstrat. Menţiuni despre celălalt model, geocentrismul, găsim în textele lui Aristotel şi ale lui Hipparch († aprox. 120 î.d.H.), fiind dezvoltat ulterior de Ptolemeu († aprox. 168 d.H.), un egiptean cu cetăţenie romană care a scris şi a publicat în limba greacă lucrarea Almagest. Aici sunt explicate traiectoriile planetelor şi cea a Soarelui. Pământul este considerat rotund şi nemişcat. Soarele şi celelalte planete, precum şi stelele, în acest model, sunt fixe, situate pe sfere aflate în mişcare. Sferele acestea sunt menţionate şi de Aristotel, care afirmă că despre ele nu se poate cunoaşte nimic afară de faptul că sunt incoruptibile.
Neobosita explorare a aştrilor
Dorinţa de explorare a cerului şi unele cunoştinţe de ordin tehnic acumulate până în secolul al XIII-lea au oferit celor interesaţi posibilitatea efectuării unor măsurători mai bune privind mişcările aştrilor de pe bolta cerească. Şi, după ce secole la rând cerul a fost observat fără ajutorul vreunui instrument specializat, apar primele dispozitive adecvate astronomiei, care lărgesc mult posibilităţile simţurilor omeneşti. Câteva decenii după 1420, de exemplu, este consemnată construirea unui observator astronomic, în lumea islamului (!), în Uzbekistan (Samarkand), de către matematicianul şi astronomul Muhamad Taraghay.
Câteva decenii mai târziu, mai precis între 1501 şi 1503, pregătindu-se pentru medicină la Universitatea din Padova, Copernic ia cunoştinţă de astrologie, prezentă acolo ca subdisciplină. El intră aici în legătură cu scrierile cardinalului Bessarion. Merită să pomenim faptul că Bessarion († 1472), născut în portul Anatolia de la Marea Neagră şi traducător al lui Aristotel şi Xenophon, a sprijinit mai mulţi intelectuali greci stabiliţi în Italia. Între aceştia, Theodor de Gaza, care a tradus în latină Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi un manual de greacă de pe care a învăţat Copernic, dar şi George de Trapezunt, considerat între promotorii Renaşterii italiene.
În luna mai 1514, Copernic face primele însemnări privind teoria heliocentrică. Publicarea propriu-zisă a acestui model va fi decisă abia în anul morţii sale, 1543. Cu puţin timp în urmă, în anul 1540, matematicianul austriac Rheticus expune modelul heliocentric dezvoltat de Copernic, iar în 1543 apare, sub semnătura lui Copernic, lucrarea De revolutionimbus orbium coelestium (Despre revoluţiile sferelor cereşti), prima lucrare care propune heliocentrismul ca model cosmologic.
În spaţiul european apusean, au urmat ani prolifici în ordinea descoperirilor ştiinţifice cu privire la mişcarea stelelor şi la celelalte fenomene cereşti. În 1572, astronomul danez Tycho Brahe observă, în constelaţia Casiopeea, o nouă stea, pe care o numeşte novă. Întreaga cosmologie ulterioară va rămâne legată de contribuţia lui, întrucât denumirile novă şi supernovă sunt utilizate şi astăzi, pentru stelele aflate în ultimul stadiu de viaţă. Astăzi ştim că, epuizându-şi combustibilul nuclear, stelele se prăbuşesc sub presiunea propriei gravitaţii, generând presiuni interne imense. Acestea declanşează, în cele mai multe cazuri, explozii ce degajă în spaţiul cosmic, la distanţe imense, foarte multă energie şi radiaţii de mare intensitate. Este interesant şi edificator, cu privire la cât de extinsă era cercetarea cerească, faptul că există mărturii scrise ce dovedesc fără dubii că aceeaşi stea, pe care Tycho Brahe a observat-o şi a numit-o novă, a fost depistată şi de chinezi, strălucirea ei fiind vizibilă aproape 15 luni.
Geometrii ascunse în materia lumii
În Europa, studiul cerului devine o activitate tot mai intensă. În 1580, Frederik al II-lea al Danemarcei dispune construirea primului observator astronomic veritabil, pentru a i-l oferi lui Tycho Brahe. Lucrând în bună măsură prin intermediul acestui nou instrument de observaţie cerească, Tycho Brahe va cataloga, în urma unei munci asidue, prelungită până în anul morţii sale (1601), 777 de stele!
În 1596, Johannes Kepler, care i-a fost asistent lui Brahe până în 1601, publică lucrarea Mysterium cosmographicum (Misterul sacru al universului), în care afirmă că sfera fiecărei planete este înscrisă sau circumscrisă unuia dintre cele cinci corpuri regulate ale lui Platon. Poliedrele acestea sunt pomenite în lucrarea Timaios şi sunt descrise mai târziu de Euclid, în Elementele sale. Este vorba despre cub (asociat pământului), tetraedru (corespunzând focului), octoedru (pentru aer), icosaedru (pentru apă) şi dodecaedru, corespunzător, în opinia lui Platon, spiritului. Un fapt semnificativ aici este chiar această îngemănare văzută de antici între geometrie şi materia lumii, o formă de altfel obişnuită la acea vreme, prin care planurile vieţii erau unite propriu-zis, într-o singură imagine a lumii. Făcând apel la cele cinci corpuri regulate, Platon leagă geometria de realitate. El adoptă de fapt o reprezentare a spaţiului (şi a formelor geometrice) prin intermediul materiei (apă, pământ, aer, foc etc.), utilizând structurile asociate lor pentru a defini diferite „tipuri“ de spaţii. Cu alte cuvinte, în scrierile lui, „fizica devine geometrie“1. Chestiunea o găsim încă prezentă la Descartes, care exprimă, în lucrarea Principiile Filosofice, publicată în 1641, ideea că natura corpurilor nu constă „nici în greutate, nici în duritate sau culoare, ci în întindere“2. În aceasta, desigur, se poate vedea o anumită manieră de a face ştiinţă, proprie acelei epoci, în care se urmărea legătura dintre conceptele sau obiectele matematicii şi realitatea însăşi. În epoca actuală, felul acesta de a lega planurile vieţii, prin datele despre lume, nu mai este posibil în aria ştiinţelor, din cauza fragmentării determinate de introducerea disciplinelor distincte în aria cunoaşterii.
Între 1609 şi 1619, Kepler emite ideea că planetele se învârt pe orbite eliptice (idee menţionată în Astronomia nova) şi formulează cele trei legi privitoare la periodicitatea traiectoriilor eliptice ale planetelor. În aceşti ani se consideră că modelul cosmologiei aristotelice intră în declin, în timp ce heliocentrismul, dezvoltat de Copernic, e dovedit tot mai mult de observaţiile şi calculele lui Kepler şi Galilei.
Galilei se mută de la Universitatea din Florenţa, unde urma Artele, la Universitatea din Padova, pentru mai multă libertate în exprimarea ideilor3, şi continuă seria descoperirilor importante în astronomie. În 1610 reuşeşte să descrie fazele lui Venus, descoperire ce va scoate la iveală o altă vulnerabilitate a sistemului geocentric ptolemaic. Fazele lui Venus (anume faptul că planeta înregistrează diferite grade de umbră şi lumină, care se desfăşoară de-a lungul timpului, pe suprafaţa sa, la fel ca în cazul Lunii) vor putea primi o explicaţie bună doar în cadrul heliocentrismului. În 1633, Galilei introduce relativitatea în fizică, ceea ce astăzi înţelegem ca fiind imunitatea legilor fizicii în raport cu mişcarea rectilinie şi uniformă. (Exprimând printr-un exemplu, s-ar putea spune că experimentele efectuate într-o cameră închisă şi fără hublouri, situată într-un tren în mişcare rectilinie şi uniformă, nu pot oferi dovezi despre această mişcare a trenului.) În 1638, în Discurs şi demonstraţii matematice referitoare la două ştiinţe noi, Galilei introduce legile mişcării şi pe cele ale frecării, modificând decisiv maniera de reprezentare a realităţii. După ce fusese deja corectat de Nicolaus Cusanus, Aristotel este corectat acum şi de Galilei prin afirmaţii care arată că obiectele cad uniform accelerat către pământ, câtă vreme se mişcă într-un mediu ce opune o rezistenţă neglijabilă. Totuşi, Galilei nu generalizează aceste rezultate, nu extinde valabilitatea lor pentru întreg spaţiul vizibil, ci le păstrează doar în planul naturii terestre. Mişcarea corpurilor cereşti va fi descrisă de Kepler şi va primi o remarcabilă descriere matematică, prin contribuţia lui Newton.
Clişee istorice privind naşterea ştiinţelor moderne
Toate aceste descoperiri nu au avut impact doar în lumea ştiinţifică. Aşa cum este menţionat, în mai toate tratatele de istorie, în secolele acestea se produce o ruptură între spaţiul credinţei şi experienţei religioase, pe de o parte, şi spaţiul raţiunii şi cunoaşterii ştiinţifice. Începând din aceste secole, temele raţiunii şi ale credinţei, cele ale ştiinţei şi ale teologiei vor fi formulate în termeni tot mai diferiţi în secolele ce vor veni, antrenând în dezbatere nume consacrate ale culturii.
Ceea ce dorim totuşi să subliniem este necesitatea unei reflectări adecvate cu privire la contribuţia pe care aceste strădanii omeneşti de explorare a lumii au avut-o la raportul dintre credinţă şi ştiinţă, în secolele ce vor veni şi în prezentul pe care îl trăim. Aceasta pentru că există multe clişee culturale, istorice sau ideologice ce distorsionează flagrant faptele acestei epoci şi consecinţele lor istorice. Cu atât mai gravă este situaţia, dacă ne gândim că multă vreme şi în bună măsură chiar în zilele noastre, tensiunea dintre credinţă şi ştiinţă este întreţinută de astfel de interpretări denaturate.
Unele dintre aceste evaluări istorice tendenţioase afirmă că în această perioadă se naşte ştiinţa modernă, cu tot ceea ce înseamnă ea, eliberată, prin eforturile acestor savanţi, de toate reperele constrângătoare ale credinţei. La o lectură atentă, vom constata că acest mod de a privi lucrurile nu ţine seama de multe detalii esenţiale. Este de ajuns să luăm în considerare faptul că majoritatea savanţilor acestui secol a mărturisit deschis credinţa în Dumnezeu.
Pe de altă parte, unele interpretări însărcinează cu întreaga povară pe savanţii acestui secol, făcându-i responsabili pentru imensa falie produsă în teritoriul cunoaşterii, care a separat şi continuă să separe aspecte esenţiale ale vieţii omeneşti: raţiunea şi inima, religia şi ştiinţa, explicaţia, înţelegerea şi edificarea, cunoaşterea şi viaţa, ştiinţa şi devenirea, inteligenţa şi virtuţile. Nici această cale de înţelegere nu e adecvată. Kepler, Isaac Newton sau Galileo Galilei nu încearcă să nege existenţa lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ca şi în cazul lui Newton şi al lui Kepler, în lucrările sale Galilei menţionează adesea ideea că Dumnezeu este creatorul lumii şi că ordinea şi armonia constatate de observaţii şi calcule sunt dovezi ale înţelepciunii operei Sale. În acelaşi timp însă, trebuie spus, în maniera unei istorii contrafactuale, că tensiunea dintre modelul geocentric susţinut de teologia scolastică şi modelul heliocentric dovedit prin calcul ar fi putut să nu existe. Tensiunea aceasta, care a născut mai apoi polemica dintre raţiune şi credinţă, ar fi putut să nu existe dacă teologia medievală nu ar fi ajuns să facă apologia unor modele ştiinţifice. Mărturisirea credinţei şi a adevărului Revelat nu ar fi trebuit să ia în seamă atât de mult datele de lucru ale ştiinţelor, şi cu atât mai puţin să urmărească subordonarea silită, autoritaristă a strădaniilor şi rezultatelor exprimate de savanţii acelui timp. În fine, aşa cum reiese într-un mod evident din multe texte, nici cei care explorau cerul şi încercau descrierea precisă a mişcărilor stelare nu aveau o bună înţelegere şi experienţă a vieţii spirituale, neavând o corectă situare a datelor ştiinţifice în raport cu adevărul de credinţă.
Cercetarea ştiinţifică a lumii şi dimensiunea spirituală a vieţii
E semnificativ că în Răsăritul creştin nu au existat situaţii de felul acesta. Mai întâi pentru că strădania de înţelegere a raţionalităţii lumii reprezintă o cale a descoperirii lui Dumnezeu, Care Se face cunoscut pe Sine prin Creaţie. Sfântul Vasile cel Mare formulează limpede acest lucru: „Când Moise a spus: Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, a trecut sub tăcere: apa, aerul, focul şi toate acelea care se nasc din aceste elemente; că acestea erau în univers ca nişte completări ale lumii; dar istoria facerii lumii le-a lăsat la o parte, pentru a deprinde mintea noastră cu cercetarea; i-a dat puţine date, ca să mediteze asupra celor care nu s-au spus.“4 Se întrevede aici faptul că întreaga explorare a lumii este mai mult decât îngăduită omului, este lucrare a spiritului său.
În fine, în exprimarea profundă a Sfântului Maxim Mărturisitorul, întreaga Creaţie este înţeleasă ca Scriptură, văzută ca o scriitură cu lucruri sensibile, care mărturiseşte despre Dumnezeu. Strădania cunoaşterii lumii nu rămâne deci fără relevanţă în planul vieţii spirituale. Sfântul Maxim pune toate preocupările privitoare la cunoaşterea lumii pe drumul care duce către contemplarea lui Dumnezeu, subliniind condiţia că efortul trebuie să fie însoţit de lucrarea despătimirii.
În aceasta îşi găseşte orientare şi apologetica ortodoxă, care trebuie să evite subordonarea datelor ştiinţifice în raport cu teologia şi mai degrabă să orienteze, să inspire înţelesurile lor edificatoare, oferind totodată lumina duhovnicească, care se dovedeşte cuprinzătoare chiar şi pentru datele ştiinţelor. În felul acesta, apologetica leagă, în cele din urmă, lucrurile lumii sensibile situate în atenţia ştiinţelor de înţelesurile inteligibile cuprinse în Revelaţie.
note
1 James T. Cushing, Concepte filosofice în fizică, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000, p. 168.
2 Ibidem.
3 Mottoul Universităţii din Padova (fondată în 1222) era Universa universis patavina libertas (Libertatea padovană este universală pentru toţi). S-ar putea spune că această ultimă expresie evidenţiază, pe de o parte, reacţia determinată de tendinţa unor subordonări ale ştiinţei şi filosofiei de către teologia scolastică, într-o perioadă când universităţile dobândiseră un anumit grad de libertate, pe de altă parte, şi cumva paradoxal, aceasta poate fi, în acelaşi timp, şi expresia unei gândiri care alege drumul reflecţiei autonome. La Padova au studiat şi Copernic, şi Galilei.
4 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, în PSB, vol. 17, p. 87.
Rubrica „Lumina cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog“ este realizată cu sprijinul Fundaţiei „John Templeton“ din SUA, în cadrul unui proiect desfăşurat de Universitatea „Al. I. Cuza“ Iaşi şi Universitatea Bucureşti, în cooperare cu Patriarhia Română.