Viaţă deplină prin credinţă

E simplu şi obişnuit să exprimăm Simbolul niceo-constantinopolitan ca formulare concentrată a adevărului de credinţă. Însă punerea întregii vieţi într-un acord deplin cu ceea ce mărturisim prin cuvintele lui reprezintă vârful cel mai îndepărtat şi cel mai înalt al vieţii omeneşti, situat la antipodul oricărei existenţe superficiale, anume sfinţenia! În ambele situaţii, e vorba despre aceeaşi mărturisire de credinţă, însă deosebirea o face modul în care ne însuşim ceea ce afirmăm în ea, cât de hotărâţi suntem în umplerea vieţii cu ceea ce afirmăm propriu-zis în mărturisirea de credinţă.

Dornici să împlinească ostenelile devenirii spirituale, Sfinţii Părinţi au ajuns să distingă mai multe aspecte în faptul credinţei, desprinzând ceea ce este autentic de formele slabe ale credinţei şi indicând, în ultimă instanţă, un drum al vieţuirii autentice în Adevăr.

Cu referire la credinţă sunt posibile multe distincţii. Într-o accepţiune generală, prezentă şi la unii autori patristici, s-ar putea distinge cu uşurinţă, de exemplu, între o credinţă privind existenţa lui Dumnezeu şi o alta, mai profundă, anume credinţa în El. În acelaşi timp, în câteva locuri din Epistolele Noului Testament se operează o altă distincţie, între credinţa din auz (Romani 10, 17) şi credinţa ca temelie, ca adeverire a celor nădăjduite (Evrei 11, 1). Patriarhul Calist scrie, de asemenea, că "... este o credinţă care ia fiinţă prin cuvântul simplu şi deci are nevoie de dovedire" şi o alta "care nu are deloc nevoie de dovedire, sădind o încredinţare îndestulătoare în credincios, din unele lucruri vădite"1.

Însă, oricare ar fi nuanţele intrate în discuţie, e uşor de văzut faptul că autorii sfinţi urmăresc de fiecare dată cu mai multă atenţie condiţiile de posibilitate pentru formele autentice ale credinţei, prescripţiile şi înţelesurile acestei credinţe vii. Despre această din urmă credinţă, Sfântul Isaac Sirul afirmă că rezidă în "primirea cu ochii duhovniceşti a tainelor ascunse în suflet şi a bogăţiei dumnezeieşti celei ascunse ochilor (...) şi descoperite în Duhul celor ce se ospătează la masa lui Hristos prin cugetarea la legile Lui"2. Este credinţa care "vede şi răsare din înţelegere şi se numeşte recunoaşterea şi arătarea adevărului" 3, "care răsare în suflet din lumina harului, având mărturia minţii şi sprijinind inima ca să biruiască orice îndoială, din siguranţa nădejdii, care o fereşte de orice înşelare"4. Este evident că, în privinţa acestui ultim înţeles al credinţei, nu avem de-a face cu o adeziune intelectuală, ci cu o putere de înţelegere sporită. Este vorba despre o credinţă trăită, ca act decisiv al vieţii personale, convingere profundă "pe baza unei înţelegeri, a unei intuiţii, a unui contact tainic şi direct cu Dumnezeu în Treime şi cu Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, sau a harului în suflet" 5.

Credinţa autentică - vedere şi înţelegere mai presus de minte

Călăuziţi de înţelesul acesta neobişnuit al credinţei, care este, în ultimă instanţă, miezul ei autentic şi care angajează existenţial viaţa fiecărui credincios, devine mai uşor de înţeles de ce anume credinţa e situată deasupra celorlalte forme de cunoaştere şi înţelegere a realităţii. În legătură cu aceasta, mulţi autori patristici deosebesc trei stadii de sesizare şi raportare a omului la lume şi la Dumnezeu: o receptare şi o înţelegere de primă instanţă a ceea ce cade sub simţuri, apoi o cunoaştere care desprinde din lucruri sensibile anumite cunoştinţe şi, în fine, credinţa. "Credinţa, găsim în textul filocalic aparţinând lui Calist şi Ignatie Xanthopol, e mai subţire decât cunoştinţa, după cum şi cunoştinţa e mai subţire decât cunoaşterea lucrurilor ce cad sub simţuri."6 "Perceperea lucrurilor sensibile, comentează aici părintele Dumitru Stăniloae, e proprie oricui, chiar şi animalelor. Cunoştinţa unor principii raţionale e mai subtilă, căci implică o putere de abstragere de la lucrurile sensibile şi de la multitudinea lor. Dar credinţa e mai subtilă şi decât această cunoştinţă, căci surprinde indefinitul, care e forma realităţii celei mai înalte sau a persoanei. Cine poate defini persoana cuiva, nesfârşită în manifestările ei mereu noi? Ea nu poate fi cuprinsă în definiţii exacte ale cunoaşterii raţionale. Cu atât mai mult, cine poate defini experienţa prezenţei şi lucrării Persoanei supreme a lui Dumnezeu? Credinţa e modul de sesizare a celor mai subtile realităţi, fiind ea însăşi cel mai subtil mod de cunoaştere. Căci numai credinţei i se dezvăluie persoana celuilalt, care nu vrea să fie redusă la obiect şi nu poate fi redusă la obiect7.

Perceperea lucrurilor sensibile reprezintă etapa cea mai de jos a receptării lumii şi a realităţilor ei, fiind, în formele ei primare, comună întregii lumi animale. Cunoaşterea lucrurilor sensibile (cunoştinţa) ar fi cea de-a doua, specifică omului, fiinţă raţională, mod de înţelegere a lumii care decurge din puterea raţională cu care este înzestrat, şi presupune posibilitatea desprinderii unor înţelesuri mai înalte, inteligibile, din realităţile sensibile ale lumii şi din experienţa concretă a vieţii. Mai presus de acestea, şi într-o formă mai cuprinzătoare, este situată credinţa - înţeleasă ca viaţă, ca "vedere" şi "înţelegere" dincolo de înţelegerea obişnuită, o intuiţie spirituală ce cuprinde întreaga realitate.

Găsim observaţii de acest fel şi la Sfântul Grigorie Palama, care afirmă că în cazul credinţei vorbim despre un alt fel de vedere. Credinţa noastră, scrie Sfântul Grigorie Palama, e "o vedere mai presus de minte", "vedere mai presus de înţelegere", "vedere a inimii". Distincţiile merg, în cazul Sfântului Grigorie Palama, chiar mai departe. Dincolo de această vedere mai presus de minte, prezentă în cazul credinţei, se situează dobândirea celor crezute. În ultimă instanţă, afirmă Sfântul Grigorie Palama, forma cea mai cuprinzătoare de înţelegere, vederea cea mai profundă şi mai cuprinzătoare a lumii, adevărata cunoaştere, care vede lumea şi viaţa drept transparente în raport cu Dumnezeu, este vederea celor nădăjduite, vedere proprie vieţii veşnice, modului transfigurat al existenţei omeneşti din Împărăţia lui Dumnezeu. Vederea celor nădăjduite este caracterizată de Sfântul Grigorie Palama drept vedere mai presus de vederea mai presus de minte8!

Este evident aşadar că în cazul credinţei avem de-a face cu o formă mai largă de înţelegere, cu o vedere intuitivă şi cuprinzătoare, situată, în ordinea cunoaşterii, deasupra celorlalte forme de vedere şi înţelegere.

Înţelegerea ştiinţifică fragmentată şi intuiţia spirituală a credinţei

Primele două stadii de înţelegere, anume perceperea lucrurilor sensibile, respectiv cunoaşterea lucrurilor sensibile, cu desprinderea unor cunoştinţe din câmpul lumii sensibile, sunt adecvate lucrurilor şi, în multe privinţe, sunt specifice explorării ştiinţifice şi reflecţiei raţionale a omului. Aceasta întrucât toate acestea sunt rezultatul unor abordări metodice a realităţii, printr-o fragmentare a ei. În cuprinsul acestei cunoaşteri, omul "iscodeşte" realitatea, punând întrebări şi obţinând răspunsuri parţiale şi întrucâtva particulare, desprinse din fundalul nefragmentat al existenţei, şi care nu pot sesiza îndeajuns de evident nici prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume, nici lumea ca întreg. Găsim astfel de judecăţi evaluative în textele experienţiale ale filocaliei. "Metodele cunoaşterii au cârmuit lumea cinci mii de ani, sau ceva mai puţin, sau mai mult, şi omul n-a putut să-şi ridice nicidecum capul de la pământ şi să simtă puterea Ziditorului său până ce n-a răsărit credinţa noastră şi nu ne-a eliberat pe noi de întunericul lucrării pământeşti şi din robia de după împrăştierea cea deşartă."9 Însăşi căderea în păcat de la început, potrivit părintelui Dumitru Stăniloae, poate fi socotită ca o împrăştiere din unitatea primordială a oamenilor din dragostea de Dumnezeu şi dintre ei10. Câtă vreme raţiunea omenească dezvoltă forme de cunoaştere fragmentate, care nu mai sunt puse împreună în slujba vieţii, pentru întrajutorarea oamenilor şi slava lui Dumnezeu, ele rămân în continuare umbrite de împrăştierea unităţii primordiale pe care o sporesc.

În cuprinsul acestei înţelegeri, născute din eforturile raţiunii neluminate de credinţă, credinţa însăşi, ca mod de vieţuire liber asumat de un subiect personal ce se încredinţează de un adevăr profund la care participă, rămâne nepătrunsă. O sentinţă de acest fel formulează Diadoh al Foticeii: "Când cercetăm (s.n.) adâncul credinţei se tulbură, dar când îl privim cu dispoziţia simplă a inimii se înseninează. Căci adâncul credinţei fiind apa uitării relelor, nu rabdă să fie cercetat de cugetări iscoditoare"11. De aceea, a-vând un orizont mai restrâns, cunoaşterea raţională, dezvoltată prin puterea de sesizare şi de înţelegere a omului, chiar dacă poate sprijini desprinderea unor cunoştinţe mai înalte despre lume şi viaţă, nu poate înlocui credinţa. "Nu este cunoştinţă fără lipsuri, oricât de mult s-ar îmbogăţi. Dar vistieriile credinţei nu le încape cerul şi pământul. Cel ce-şi reazemă inima de nădejdea credinţei nu va fi lipsit niciodată de ceva; şi când nu are nimic, toate le are prin credinţă."12

Credinţa deschide un orizont mai larg de înţelegere a lumii

Sfântul Ioan Gură de Aur exemplifică modul cum faptele credinţei sunt dincolo de înţelegerea raţională: "Dacă Bunul Dumnezeu ne-a acordat ceva mai bun şi mai mare decât raţionamentul omenesc, atunci cu adevărat că aceasta este credinţa care a infiltrat-o în noi. Nu e posibil ca cel tare în credinţă să ceară raţionamente omeneşti. Căci iată că cele mai însemnate ale noastre sunt lipsite de raţionamente omeneşti şi se sprijină numai pe credinţă. Nicăieri nu este Dumnezeu, şi cu toate acestea El este pretutindeni. Ce poate fi mai nelogic decât aceasta? Fiecare lucru observat în parte te lasă în mare nedumerire. Desigur, Dumnezeu nu este în spaţiu sau în loc, dar nu este un loc în care să nu fie. Nu s-a făcut El pe sine, şi nici nu a început a fi. Acum, ce raţionament omenesc primesc acestea, dacă nu ar fi credinţa? Sau oare, nu s-ar părea ridicol, şi mai mult, o enigmă fără sfârşit? (...) Vezi acum ce confuziune şi întunecime mare? Şi pricepi de ce este nevoie de credinţă peste tot"13.

Aşadar, doar prin credinţă trecem dincolo de limitele puterilor de înţelegere omeneşti. Toate cele ce se referă la Dumnezeu se situează, de fapt, în afara puterilor noastre de înţelegere. Omul, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, ştie că Dumnezeu există, însă cu referire la aceasta sunt multe întrebări care nu-şi au răspunsul. "Ce este Dumnezeu în Sine Însuşi? Ce este esenţa divină? Care este viaţa in-timă a lui Dumnezeu? Şi apoi, care sunt gândurile Lui, planurile Lui, voinţele Sale? Cum să-L cinsteşti? Cum se îndreaptă mânia Lui? Cum să potoleşti mânia Lui? Ce cult I se cuvine? Ce destin îi dă El omului, creaturii Sale?" În faţa unor interogaţii de acest fel, omul nu poate să aibă răspunsuri mulţumitoare. Şi situaţia deschi-de un nou capitol în cunoaştere, în care raţiunea este cuprinsă într-o vedere mai largă asupra lumii: "Raţiunea, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, rămâne mută; privirea omenească se sfarâmă de nepătrunsele obscurităţi. Trebuie deci o a doua privire mai pătrunzătoare şi la luminile raţiunii vor trebui să se adauge cele ale cre-dinţei."14

Simţire spirituală adecvată pentru înţelegerea persoanei

Însă toate aceste deosebiri subliniate de părinţi, între credinţa vie şi celelalte forme de înţelegere, se pot întrevedea cel mai bine dacă luăm în consideraţie faptul că în cazul credinţei miezul e constituit dintr-o relaţie interpersonală, divino-umană, între Persoanele Sfintei Treimi şi persoana umană. Credinţa deschide, în ultimă instanţă, pe om către Dumnezeul Personal, într-un mod distinct de cel în care cercetarea iscoditoare a realităţii, dezvoltată prin ştiinţă, deschide interstiţiile lucrurilor sensibile către înţelegerea omului. Este semnificativ aici şi faptul că această credinţă vie, ca mod de viaţă, se transmite abia printr-o legătură interpersonală: de la Hristos Dumnezeu-Omul la Apostoli, în Duhul Sfânt, şi de la Apostoli către toţi credincioşii, prin lucrarea Duhului Sfânt. Iar aceasta se vede şi în aceea că ea se transmite într-un mediu interpersonal şi astăzi. În ultimă instanţă, credinţa este starea adecvată vederii, cunoaşterii şi înţelegerii persoanelor. În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae scrie că omul este calea prin care vine credinţa în cineva. Iar aceasta se referă, spune părintele Stăniloae, nu doar la cuprinsul credinţei, "ci şi la puterea pe care o dă aceasta omului care crede. Cel mai minunat lucru este forţa cu care se comunică certitudinea de credinţă de la omul care o are la cel care îl vede. Cine se află în preajma unui om care îşi mărturiseşte încordat sau calm, dar neclintit, credinţa, greu poate rezista să nu devină şi el credincios. Certitudinea din altul naşte certitudinea din noi"15.

Note: 1 Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, cap. 52, în Filocalia, vol. 8, pp. 293-294.

2 Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 65, în Filocalia, vol. 10, pp. 337-338.

3 Ibidem, cuv. 58, pp. 306-307.

4 Ibidem, cuv. 65, pp. 337-338.

5 Nota 406, în Sf. Isaac Sirul, Op. cit., p. 337.

6 Calist şi Ignatie Xanthopol, Metoda sau Cele 100 capete, cap. 16 b, în Filocalia, vol. 8, pp. 46-47.

7 Nota 49, în Calist şi Ignatie Xanthopol, Metoda sau Cele 100 capete, p. 46.

8 Sf. Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie, cap. 41, în Filocalia, vol. 7, p. 318. Totuşi, în urcuşul acesta, Sf. Grigorie Palama pune o limită. Chiar dacă prin credinţă, şi mai apoi prin dobândirea celor nădăjduite, omul ajunge să vadă şi să posede cele mai presus de toate cele cunoscute prin simţuri şi prin minte, totuşi acestea nu reprezintă fiinţa lui Dumnezeu. "Căci fiinţa lui Dumnezeu e dincolo şi de aceasta prin depăşire. Aşa este tot ipostasul bunătăţilor viitoare" (Ibidem).

9 Sf. Isaac Sirul, Op. cit, cuv. 62, pp. 323-324.

10 Nota 382, în Sf. Isaac Sirul, Op. cit, p. 323.

11 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească, cap. 22, în Filocalia, vol. 1, p. 345.

12 Sf. Isaac Sirul, Op. cit., cuv. 62, pp. 323-324.

13 Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, Omilia V, Bucureşti, 1905, pp. 61-62.

14 Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002, p. 158.

15 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea Omului, ediţia a II-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p.16.