În anii de dinainte de 1989, Ziua Internaţională a Muncii a fost transformată încet, dar sigur, în „epoca de aur“, într-un prilej de preamărire a „celui mai iubit fiu al poporului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu“. „Totul se transforma într-un uriaş festival al carelor alegorice, fiecare unitate în parte prezentându-şi realizările şi planurile pe următorii ani. Se duceau în spate grafice cu cincinale şi se treceau sub privirile atente ale mai-marilor judeţului. Nu se greşea niciodată, totul mergea ceas, iar nimeni nu îndrăznea să calce un milimetru în afara pregătirilor“, povesteşte profesorul Vasile Midvighi, fost sportiv de performanţă şi antrenor de atletism. Defilările puse la cale cu săptămâni înainte aveau totuşi şi partea lor bună, „fiind un prilej de socializare şi de întâlniri cu prietenii“, după cum ne-a relatat şi Aurica Abalaşei, fostă laborantă în industria uşoară.
Aplecaţi sub greutatea pancartelor pe care erau însemnate cu litere uriaşe numele conducătorilor iubiţi, oamenii muncii din Republica Socialistă România îşi începeau ziua de 1 Mai înainte de ivirea zorilor. În fiecare instituţie a statului se puneau la punct ultimele detalii ale manifestărilor prilejuite de sărbătoarea internaţională a muncii. De la mic la mare, de la şoimul patriei până la muncitorii fabricilor, de la studenţimea socialistă şi până la protipendada comunistă, ziua de 1 Mai reprezenta momentul suprem de mândrie în care se proclama victoria socialismului în toate ramurile economiei.
Cu cravata călcată „brici“, bereta pe-o ureche şi pieptul mândru umflat înainte, zi-lumină, şoimi, pionerii şi UTC-iştii patriei repetau paşii în cadenţă şi versurile unor poezii a căror mesaj, astăzi, sună cel puţin hilar: „Clipă, stai, opreşte-ţi zborul!/ Se prăvale compresorul“ sau „Dă-mi, tăticule, şi mie,/ O lopată şi-o mistrie/ Să mă duc pe şantier,/ Să mă fac brigadier“.
„La modă era şi cântecul 1 Mai Muncitoresc, pe muzica lui Ciprian Porumbescu (n.r. - Rîde iarăşi primăvara,/ Peste cîmpuri, peste plai,/ Veselia umple ţara,/ C-a venit Întîi de Mai!). Toată lumea fredona, unii cu mândrie, unii împinşi de la spate. Oricum era, nimeni nu avea curajul să se împotrivească“, ne-a istorisit Vasile Midvighi, profesor de educaţie fizică şi sport.
Era Ziua Internaţională a Muncii, iar muncitorii din uzine reprezentau masa de manevră pentru PCR şi, în consecinţă, se dădea importanţă aparte acestei zile. „Toate instituţiile făceau repetiţii cu câteva săptămâni înainte, marile întreprinderi prezentau care în stil alegoric, cu toate graficele purtate la loc de cinste prin faţa prim-secretarului judeţului. Îşi prezentau, dacă putem spune aşa, cifra de afaceri, cu realizările şi planurile măreţe de viitor. Se defila, se strigau lozinci cu Ceauşescu şi PCR, nu era grup să nu aibă câte o fotografie cu Elena şi Nicolae, cu cât mai mari, cu atât mai bine“, istoriseşte profesorul Midvighi, participant la astfel de manifestaţii în calitate de profesor, alături de sportivii pe care-i antrena.
Sediul judeţean al PCR, kilometrul 0 al manifestărilor de 1 Mai
Mitingurile se desfăşurau, fără excepţie, în fiecare fabrică, în şcoli, şi totul culmina cu defilarea din faţa sediilor judeţene ale Partidului Comunist Român, în Iaşi, în faţa, renumitei de acum, Case Pătrate. „Totul era organizat, dis-de-dimineaţă, pe la 5:00-6:00; ne prezentam la locurile de întâlnire, unde se puneau la punct ultimele detalii. Nimic nu se făcea întâmplător, erau regizate toate acţiunile, regizori la scandări fiind cei responsabili cu propaganda. Aceştia veneau pe margine şi spuneau ce trebuie să scandăm sau să cântăm. Noi, sportivii, ne echipam frumos, trebuia să fim foarte bine pregătiţi din acest punct de vedere, unii făceau piramide, alţii simulau pe stradă diferite jocuri“, subliniază Vasile Midvighi.
Încolonaţi şi cu întreg arsenalul la purtător, de 1 Mai, primii la dat onorul nu erau alţii decât muncitorii din marile întreprinderi. Urmau pionerii, utc-iştii, sportivii şi, în final, defilau gărzile patriotice, formate tot din muncitori - o categorie aparte şi favorizată - care se ocupa cu întreţinerea şi bunul mers al mitingurilor.
1 Mai pentru elevi, un prilej de distracţie
Ziua Muncii venea însă cu mâncare bună la cantină şi cu un sentiment de libertate. „Nouă, elevilor, ne plăcea, întrucât făceam abstracţie de faptul că trebuia să cântăm şi să recităm versuri în care nu ne regăseam. Se dădea suc gratis, dintre cele mai bune, la cantină primeam hrană rece, însă mult mai bună decât ce primeam în mod obişnuit şi aveam liber de la ore. Asta se întâmpla şi de 1, dar şi de 2 mai, de Ziua Tineretului“, povesteşte Aurica Abalaşei din anii de liceu. Traseul elevilor din anii â68-â69 avea drept finalitate stadionul din Copou, după ce vor fi trecut prin faţa Bibliotecii Universitare, unde fluturau cu energie florile din dotare şi tablourile cu Ceauşeştii. „Era însă şi un moment bun de socializare, de distracţie şi de întâlniri cu prieteni şi colegi din alte licee. De asemenea, un aspect deloc de neglijat, nu făceam ore la şcoală“, explică fosta elevă a liceului de chimie din Iaşi.
Selecţia pentru aceste defilări era destul de riguroasă, participanţii fiind aleşi în funcţie de aptitudini şi chiar aspectul fizic. „Cele mai grăsuţe dintre noi rămâneau pe tuşă. Se scoteau la înaintare elevii cu alură sportivă. Dacă refuzai să mergi la manifestaţii de genul celor organizate de 1 Mai riscai să fii exmatriculat. Erau reguli foarte stricte“, rememorează Aurica Abalaşei. „Pe timpul lui Ceauşescu, se punea foarte mare accent pe sport, se alocau foarte mulţi bani pentru dezvoltarea sportului, ca atare se făcea şi foarte mult sport“, reiterează şi profesorul Midvighi.
De la „Ceauşescu - PCR“ la mititei şi bere
După ce urmai tipicul, intrai în dispozitiv, strigai ce trebuia, salutai şi plecai, drumul ieşenilor se înfunda la Ciric, baza de agrement care se transforma brusc într-o plajă de la Marea Neagră. „După ce se termina mascarada, Ciricul se transforma în Marea Neagră, unul lângă altul, la mititei şi bere. Oamenii făceau grătare în aer liber, se distrau de minune, mai ales că aveau liber şi a doua zi, pe 2 Mai, când se sărbătorea Ziua Tineretului. Era voie bună, iar aceste momente reprezentau clipele lor de libertate, probabil de aici îmbulzeala“, spune fostul sportiv.
Elevii aveau însă alte îndeletniciri, organizau reuniuni şi participau la spectacolele de la Casa Tineretului şi întrecerile de pe stadionul din Copou.
În Banat, copiii participau la serbările câmpeneşti organizate în cinstea primăverii. „Se mergea la pădure, ne dădeam în scrânciobe din alea clasice - cauciucuri atârnate direct de copaci -, iar micile noastre bucurii erau cântecele fanfarei şi diversele jocuri copilăreşti. Aveau un farmec aparte, iar în ciuda restricţiilor din acele vremuri, copilăria şi adolescenţa au fost vremuri frumoase“, susţine Aurica Abalaşei.
În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, în România, lipsurile au devenit din ce în ce mai evidente şi resimţite chiar şi de cei cu pile la vânzătoarea magazinului din colţ. Conducerea partidului susţinea în faţa poporului că acesta o duce bine, imaginea fiind susţinută nu de carne, zahăr şi ulei în magazine, ci de tot mai multe şi mai grandioase manifestări cu diverse ocazii de tipul 1 Mai sau 23 August.
Ziua Internaţională a Muncii era sărbătorită şi de capitalişti, fiind marcată prin manifestaţii ale sindicatelor şi ale partidelor de stânga în mai toate ţările lumii.
▲
Semnificaţia istorică a zilei de 1 Mai
Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat, în anul 1889, 1 mai - Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, care au manifestat pentru reducerea normei orare zilnice de lucru la 8 ore. În anul 1872, aproximativ 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.
La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, cea mai mare demonstraţie având loc la Chicago, unde au mărşăluit 90 de mii de demonstranţi, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Toţi au pledat pentru ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Trei zile mai târziu, în Piaţa Heymarket din Chicago, numărul greviştilor se ridicase la peste 65 de mii, iar 4 protestatari au fost împuşcaţi şi foarte mulţi au fost răniţi în urma unor incidente violente cu poliţia.
Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.
În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890. După 1990, importanţa propagandistică a zilei a fost minimalizată, iar oamenii se bucură de acest eveniment sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte.
