12 biserici au ars în Focul cel mare din 1847

În ziua de 23 martie 1847, un incendiu devasta jumătate din Bucureşti. Partea stângă a Dâmboviţei era în flăcări. Ardeau turlele bisericilor ca nişte torţe, spun cronicile. Mahalalele erau scrum, mai rămăseseră doar zidurile. Dacă focul „ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“, spunea domnitorul Gheorghe Bibescu, a cărui „prezenţă vitejească zi şi noapte nu putu să înlăture dezastrul“. Focul a mistuit 12 biserici cu mahalalele lor: „Sfântul Dumitru“, Curtea Veche (două), „Sfântul Gheorghe-Nou“, „Sfântul Gheorghe-Vechi“ şi Bărăţia, Stelea, Udricani, Vergului, Lucaci, Ceauş Radu, „Sfântul Ştefan“, dar şi alte mahalale: Colţea, Răzvanul, „Sfântul Nicolae“ - Şelari, Şerban Vodă, „Sfântul Ioan Nou“, „Sfânta Vineri“, Oltenii, Delea Nouă şi Hagiului.

Povestirea e scurtă. Era prima zi de Paşti. Praznicul Învierii Domnului căzuse în acel an pe 23 martie. Prăvăliile erau închise, hanurile, pe jumătate goale, mahalele abia se dezmorţeau după petrecerile ce ţinuseră până spre zorii dimineţii, numai copiii ieşiseră la joacă. Se juca şi Costache, băiatul de 11 ani al Zoiţăi Drugănescu, făcut cu Filipescu, care divorţase cu mult timp în urmă de ea. Gurile rele spuneau că o ţigancă îi prevestise că pruncul avea să îşi lege numele de o mare nenorocire. Crescut fără tată, făcându-i-se mai mereu hatârurile, în dimineaţa acelei zile dorea cu tot dinadinsul să „pocnească“ artificii. Zis şi făcut! Tot jucându-se el cu praful de puşcă, o scânteie a sărit mai sus, direct în butoiul cu păcură. De aici până la marele incendiu nu au mai trecut decât doar câteva clipe. I-a sărit în ajutor şi austrul, vântul ce răscolea în acele zile uliţele Bucureştiului. Şi ca să încheiem cu băiatul, nici nu a mai trăit mult timp de atunci, doar trei ani. Dar nu a murit din cauza focului, ci a ftiziei, pe care o trata într-un sanatoriu din Genova, aşa cum i se cădea unei familii bogate ca cea a Drugăneştilor.

Au ars 1.850 de clădiri

Incendiul s-a întins repede, cuprinzând o zonă triunghiulară cu vârful în casa Zoiţei Drugănescu din mahalaua „Sfântul Dumitru“, unde găsim astăzi „Biserica Sfântul Dumitru“ – „de Jurământ“. O latură a triunghiului era pe direcţia Curţii Vechi şi a puşcăriei din vecinătatea ei, iar alta, a străzilor ce urcau spre Lipscani, Hanul şi Mănăstirea Sfântul Gheorghe până la ieşirea din oraş, adică Vopseaua Roşie, cea mai afectată, şi Vopseaua Neagră, după vechea împărţire a oraşului. „Au fost răpuse de foc pe rând Mahalaua «Sfântul Dimitrie», uliţa Franţuzească, uliţa Nemţească, uliţa Şelarilor, Puşcăria, Lipscanii, Marchitanilor, Hanul lui Zamfir, Bogasieriile, Braşoveniile, uliţa Bărăţiei cu biserica, a Zarzavagiilor, Hanul lui Papazoglu, «Sfântul Gheorghe Vechi», «Sfântul Gheorghe Nou», Târgul Cucului, Pescăriile vechi cu cavafiile noi, Mahalaua Stelei, a Udricanilor, a Sfintei Vineri, a Lucacilor, a Sfântului Ştefan şi altele“, descrie amploarea incendiului Florian Georgescu în „Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie“, volumul 7.

Nicolae Iorga scria în „Istoria Bucureştilor“: „Prezenţa vitejească a Domnului (Gheorghe Bibescu, n.r.) zi şi noapte nu putu să înlăture dezastrul. (...) Domnul observă consulului francez că, în acest nou pârjol - fanarioţii ziceau, după turceşte, «iangăn», «angăn» -, dacă s-ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“. „Domnitorul a dat din mână în mână la doniţe (găleţi de lemn, n.r.). Era să îl prindă focul, dar a luat-o pe Dâmboviţa ca să scape“, completează Dan Falcan, istoric la Muzeul Municipiului Bucureşti.

Despre incendiul din 1847, Dan Falcan spune că „nu a fost primul, dar a fost cel mai devastator“. De ce? Au ars 1.850 de clădiri, adică 686 de case particulare şi locuinţe, 1142 de prăvălii, 10 hanuri şi 12 biserici. Cu toate acestea, datorită Proniei Divine au murit doar 15 persoane. „La un oraş de 100.000 de locuitori, totuşi n-au fost sinistraţi decât 2681 de persoane“. Pagubele materiale au depăşit suma de 100 de milioane de lei. „Erau necesare sume enorme şi sub presiunea nevoilor s-a procedat cu oarecare energie, domnitorul Gheorghe Bibescu însuşi înscriindu-se cu 6.000 galbeni în fruntea unei liste de subscripţie la care a fost chemată să se alăture toată populaţia ţării. Deosebit, au fost obligate să contribuie şi autorităţile“, spune în studiul său Florian Georgescu. Potrivit acestuia, „Mitropolia cu episcopiile sale“ a dat 500.000 lei, iar mănăstirile închinate, 700.000 lei. „Proporţiile nenorocirii căzute asupra oraşului Bucureşti au determinat un curent de ajutorare şi din afara graniţelor. Curtea de la Petersburg, cea de la Viena şi de la Stambul, spre a-şi întări influenţa politică în ţara noastră, neguţătorimea din Lipsca (prin bancherii Şina, Rotschild şi alţii) şi de la Braşov, ale căror interese economice erau strâns legate de buna desfăşurare a comerţului bucureştean, au trimis îndată sume însemnate. Un gest de admirabil patriotism şi de sentiment frăţesc a fost acela al moldovenilor, care, prin Vasile Alecsandri, au contribuit în mod substanţial la ajutorarea celor loviţi atât de greu; moldovenii şi-au dovedit solidaritatea cu locuitorii oraşului Bucureşti, care nu mult după aceea avea să devină capitală a ţării unite“, mai spune Florian Georgescu.

„Ardeau turlele Bisericii Lucaci ca nişte torţe“

În urma incendiului, 12 biserici au suferit. „Dintre ele unele nu s-au mai refăcut. Aşa este Biserica «Sfântul Anton» a Puşcăriei de lângă Biserica Domnească de la Curtea Veche. Era aşezată chiar în Piaţa «Sfântul Anton». Acum se mai află doar o troiţă acolo. Nici Biserica Stelea nu a mai fost refăcută“, spune Dan Falcan.

Biserica „Sfântul Gheorghe Vechi“ a ars în întregime, rămânându-i doar zidurile. „A ars chiar şi arhiva, încă ne mai chinuim să o recuperăm“, spune pr. paroh Ionel Durlea. Zidurile care au rămas au fost dărâmate, iar în locul lor a fost construită o nouă biserică. S-a ridicat în doi ani de zile. Acesta este şi motivul pentru care ea a împrumutat hramul bisericii Sfântul Antonie cel Mare. „Refăcându-se foarte rapid biserica, icoana Sfântului Antonie cel Mare a fost adusă în această biserică şi a rămas aici definitiv. În 1930, când icoana a fost expertizată şi i s-au constatat autenticitatea şi vechimea, bisericii i s-a cerut această icoană de către Muzeul Naţional de Istorie. Însă preoţii bisericii s-au opus deciziei. S-au judecat cu statul şi au câştigat în istanţă dreptul de a păstra definitiv icoana“, mai spune pr. Ionel Durlea.

A ars şi Biserica Lucaci. „Povestea Anton Pann că ardeau turlele Bisericii Lucaci ca nişte torţe. Din cauza aceasta Biserica Lucaci a trebuit să fie aproape reconstruită. Au rămas doar zidurile, a ars în interior tot. Turlele au ars şi ele, a trebuit să le refacă cu mare efort, din scândură, pentru că cei doi negustori care au ctitorit biserica - fusese terminată cu cinci ani înainte de incendiu -, Constantin Atanasiu şi Anghel Hagi Pandele, care locuiau în mahala şi aveau prăvălii la Sfântul Gheorghe, au falimentat din cauza focului care le-a mistuit marfa“, spune pr. cons. patriahal Florin Şerbănescu, parohul bisericii.

Urmările marelui incendiu de la 1847 se mai văd şi astăzi. „Hanul Sfântul Gheorghe, după ce a ars, a trebuit să îl demoleze. De atunci a rămas ridicătura aceea din jurul Bisericii «Sfântul Gheorghe Nou». Toate depunerile au făcut ca biserica să rămână îngropată. Acesta este motivul pentru care a rămas cu nivelul de călcare mai jos“, mai spune pr. cons. Florin Şerbănescu.

„Focul de la 23 martie 1847 a şters vechea înfăţişare a părţii centrale - meşteşugărească şi comercială - a oraşului, moştenită din veacurile trecute, spune Florian Georgescu. Nenorocirea aceasta a fost însă un prilej potrivit pentru negustorimea care se ridica tot mai puternică şi înţelegea să se afirme pentru a da oraşului o altă faţă, potrivită cu starea ei economică înfloritoare. Se cunoaşte în ce timp scurt s-au refăcut casele de comerţ grav lovite, ce mers prosper au avut în anii următori. În locul centrului de dughene de lemn, întunecoase şi înghesuite, în locul bolţilor de hanuri s-au ridicat la fiecare pas casele negustoreşti clădite ca în Austria, cu prăvălii şi depozite jos şi cu locuinţe deasupra. Aspectul atâtora dintre străzile comerciale de până mai ieri a fost acela imprimat de refacerea de după Focul cel mare“.

Chinurile Bucureştiului

Bucureştiul, spre deosebire de alte oraşe europene, a fost lovit de foarte multe nenorociri, spune Dan Falcan. A avut parte de incendii, cutremure, inundaţii, molime devastatoare, războaie. Numai în perioada secolelor al XVIII-lea - al XIX-lea, la 10-15 ani era câte un război: ruso-turc, ruso-austro-turc, austro-turc etc., care venea cu tot cortegiul de jafuri, prădăciuni şi distrugeri. Inundaţiile: albia Dâmboviţei avea obiceiul să se reverse cam în fiecare an, făcând nenumărate ravagii. Cea mai gravă inundaţie a fost în martie 1865, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Au încetat odată cu anul 1884, când s-a canalizat cursul Dâmboviţei. Bucureştenii au suferit şi cutremure: în 1802, 1838, 1940 şi 1977; molime; ciumă; holeră. Cea mai cunoscută ciumă este „Ciuma lui Caragea“ din 1812; atunci se spune că a fost secerată practic jumătate din populaţia Bucureştiului.

Bucureşti, oraşul contrastelor

Bucureştiul secolului al XIX-lea se înfăţişa privitorului ca o nesfârşită întindere de grădini de verdeaţă. „Covârşitoarea majoritate a caselor erau de tip rural, cu cerdac, pridvor, cu grădină în spate, foarte puţine imobile cu mai multe etaje. Nu erau multe palate somptuoase, vorbim doar de Palatul Şuţu, Palatul Ghica-Tei şi Palatul Ştirbei. Majoritatea clădirilor erau de tip rural, fiindcă Bucureştiul în sine s-a format ca o aglomerare de sate în jurul Curţii Vechi. Şi pe măsura înfloririi economice şi demografice absorbea, îngloba în teritoriul lui satele pe care le întâlnea în cale. Deci e şi normal să fie de tip rural clădirile. De aici decurge şi una dintre problemele cu care ne confruntăm azi în Bucureşti, circulaţia. Practic traseele actualelor străzi reproduc traseele uliţelor fostelor sate care au intrat în componenţa Bucureştilor. Erau foarte multe biserici, vreo 300, multe hanuri, mai ales în centrul vechi. Era Hanul Roşu, Hanul Galben, Hanul lui Manuc etc.

Impresia pe care şi-o făcea privitorul era foarte ciudată, fiindcă de departe părea foarte frumos Bucureştiul, era înecat în verdeaţă, iar când intrai erai puţin dezamăgit din cauza mizeriei, a prafului (vara), a noroiului (în timpul ploilor). Târziu au băgat lemne pe străzi. Nu vorbim de cele din centru, Calea Victoriei, Calea Rahovei, Calea Moşilor. Dar mai întâi au fost bolovani din râu. Abia prin 1850-1860 s-au acoperit străzile cu granit din Scoţia şi Sicilia. Toţi călătorii au remarcat că erau extraordinare discrepanţe dintre vechi şi nou, între modern şi tradiţional. Adică faptul că coexistau aceste patru palate alături de cocioabe, erau foarte mulţi creşetori, trăsuri cu doamne elegante îmbrăcate după ultima modă din Occident. Dar în acelaşi timp erau şi aspecte care ţineau mai degrabă de un Orient de Asia Mică. Contrastul făcea şi un anumit farmec care îi stupefia pe vizitatori“, spune istoricul Bucureştiului Dan Falcan.

Mahalaua purta numele bisericii

Domnule Dan Falcan, de când a fost împărţit administrativ Bucureştiul după „culori“?

Începând cu 1806. A fost împărţit mai întâi în boiele, adică culori, ulterior vopsele, apropiate de sectoarele de astăzi. Iniţial au fost cinci culori, iar de la 1906 au rămas doar 4, situaţie care s-a păstrat până în 1950, când reforma comunistă a venit cu raioanele. Culorile erau: negru, roşu, verde şi galben.

Cine administra oraşul?

Exista un consiliu orăşenesc care era numit Sfat Administrativ şi care conducea oraşul. Consilierii erau numiţi de către domn, şi din rândul lor se alegea un preşedinte al acestui sfat. Starea aceasta de fapt s-a păstrat până la promulgarea Legii comunale din 1864 a lui Cuza, care introduce instituţia Primăriei şi a Consiliului comunal.

Ce este o mahala?

Un cartier. Termenul vine din turcă şi nu are nimic peiorativ. În perioada respectivă, mahalalele în general erau mai mult ansambluri de locuinţe, de străzi, care se coagulau în jurul unei biserici. Mahalaua purta în proporţie de 90% numele bisericii de care aparţinea. Erau în jur de 120 de mahalale în perioada aceea în Bucureşti.