În localitatea suceveană Mălini există un obicei îndătinat de sute de ani ca oamenii de aici să meargă pe jos la mănăstirile din judeţul Neamţ, în primăvară, cu prilejul sărbătorii Înălţării Domnului şi în zilele toride ale lui Gustar, de Adormirea Maicii Domnului. De la an la an, tot mai puţini credincioşi se încumetă să facă obositorul drum, însă Toader Ştefănoaia, Gică Stoica şi Petrea Bârsanu, oameni trecuţi de 60 de ani, nu renunţă să-l caute pe Dumnezeu în unele dintre cele mai frumoase lăcaşuri închinate Lui. Timp de cinci zile i-am însoţit şi noi pe această cale care ne-a descoperit credinţa simplă, dar atât de puternică a unor oameni pentru care mântuirea este scopul vieţii.
Rămâneţi cu bine şi mă iertaţi", îşi îmbrăţişează soţia şi fiul de bun-rămas Toader Ştefănoaia. "Iartă-mă şi Dumnezeu să te ierte", răspunde emoţionată Areta din faţa porţii, şi îl petrece mult timp cu privirea pe nenea Toader, alături de mezinul familiei, Ionuţ.
E aproape ora prânzului şi câţiva stropi de ploaie cad răsfiraţi peste satul Pâraie, locul în care s-a născut, a crescut şi îmbătrâneşte frumos Toader Ştefănoaia. La cei 66 de ani ai săi, nimeni şi nimic nu pare a-l doborî, doar frica de Dumnezeu, pe care recunoaşte că o are pitită în inimă. Pregătit de drum, cu rucsacul în spate, omul porneşte spre casa cumătrului său, Petrea Bârsanu, un om mărunţel, trecut şi el de 60 de ani. Aceeaşi rugăminte de iertare, pe mai multe voci, se aude din curtea acestuia înainte să iasă pe poartă şi, după ce se lasă îmbrăţişat de braţele firave ale unui copilaş, spune cu ochii îmbrobonaţi: "Nu credeam, vorba unuia, că-ţi poţi iubi nepoţii mai mult decât propriii copii". Este însoţit de Veronica, cel de-al 11-lea copil al său, o fată frumoasă şi robustă, aşa cum îi stă bine tinereţii la 17 ani. Îi este alături o bună prietenă, de aceeaşi vârstă, Alina Ungureanu. Dacă cele două fete merg pentru prima dată în pelerinaj pe jos, nenea Petrea numără 14 ani de când se lasă purtat pe drumurile care duc la mănăstirile nemţene.
Spre ieşirea din comună, din satul Suha se alătură grupului Neculai Gheorghe Stoica sau Gică, după cum îi spun cunoscuţii, cu fiica cea mică a sa, Teodora, de 21 de ani, şi nepoata Alina Loredana Blănaru, de 18 ani. La scurt timp, intră în ritmul trupei şi Constantin Nistor, un tânăr de vreo 37 de ani, robust, iute de picior şi vesel. În total, suntem nouă oameni. "Înainte de plecare, s-au anunţat care mai de care. Anul trecut am fost peste 20 de oameni. De la an la an merg tot mai puţini oameni. Nu mai e ca pe vremea lui moş Gavril Saftiu sau a lui moş Dumitru Buzdugan, când veneau şi câte 180 de oameni. A slăbit credinţa", spune nenea Toader.
Cu cât înaintăm, soarele se arată tot mai prietenos şi râde printre norii deja uscaţi de ploaie, risipiţi care-ncotro.
"E greu până ieşi pe poartă. Dacă l-ai vedea pe Scaraoschi cum stă în faţă să nu te duci, dar după ce te-a scăpat nu mai are ce-ţi face. De-acuâ mergem cu Dumnezeu înainte", încurajează nenea Gică.
Oamenii încep a ieşi pe uliţe unul câte unul. Ştiu de drumul ce ne aşteaptă şi ne salută cu toată consideraţia, ca pe nişte soldaţi care urmează să se avânte într-o luptă, nici de ei cunoscută.
"Vedeţi drumul aista?… S-ar putea ca de la anul să nu mai fie. Dacă nu merg eu şi Todirică, îi gata. Îi moştenit de sute de ani, de când sunt mănăstirile astea. Nici cărări nu erau. Mergeam la ghici, prin toate văgăunele. Ne orientam după ape, după terenuri", spune nenea Gică, încuviinţat de Toader Ştefănoaia, care vorbeşte cu părere de rău: "O să vină anii când n-o să mai putem călători pe drumul aista. O să-l facem cu gândul".
"Ce nu fac oamenii ca să-L găsească pe Dumnezeu!"
Ne înşirăm la drum, cu paşi mari, până când dăm de Suha cea învolburată de ploile din ajun. Cei mai firavi sunt trecuţi în spinare de pe un mal pe altul de nenea Gică, iar bagajele sunt transportate de Costel. Urcăm Rupturile, o coastă înflorită de unde se văd bine muntele Stânişoara şi gospodăriile îngrijite ale mălinenilor. Cu ochii minţii străbatem dincolo de pădurile de brad, în faţa altarului Mănăstirii Slatina, cât să avem răgaz să ne tragem sufletul. Un vânt domol răcoreşte frunţile deja udate de sudoare. Nu e timp de pierdut. Sunt mai bine de 8 ore până ajungem la prima destinaţie - Schitul Icoana Nouă.
"Trebuie să ai încălţăminte bună şi voinţă ca să faci drumul aista. De-a lungul timpului, drumurile n-au fost uşoare, iar capcane au fost, multe ploi, ceaţă, unii şi-au rupt picioarele. Mulţi s-au lăsat păgubaşi", spune nenea Toader, care merge de 33 de ani în acest pelerinaj. "Ehei, ce nu fac oamenii ca să-L găsească pe Dumnezeu!", îi răspunde cumătrul Petrea, înţeleptul grupului.
Acelaşi Bârsanu recunoaşte că face acest efort "pentru suflet. Spunea părintele Cleopa că paşii pe care îi faci sunt număraţi din momentul în care pleci de acasă, de îngerul păzitor, şi când va fi Judecata şi vei merge în faţa Domnului, tu ai răsplată pentru osteneala ta".
Ajutat de băţul lui din alun, care îl însoţeşte de 34 de ani pe aceste drumuri, nenea Gică ţine pasul camaradereşte şi completează într-o notă tragicomică: "Dacă ajungi în fundul cazanului, timpul acesta făcut pe jos te scoate să te răcoreşti un pic, să iei o gură de aer. Plus de asta, dacă eu merg şi la Sfântă Mărie, ăsta e concediul meu. Spunea părintele Cleopa: "Vă duceţi acasă, încep nunţile, cumetriile, prăşitul, cositul şi uitaţi de Cleopa şi de mănăstiri până la anul". Săptămâna asta face mult. Ne aştepta în cerdac, parcă acum îl văd, arăta exact ca un dac".
Înaintăm cu soarele în faţă pe drumul de legătură între Mălini şi Râşca. Urmele ploilor au săpat adânc faţa pământului care se macină sub fiecare pas. "Doamne-ajută, merge treaba, merge?", salută nenea Toader un gospodar care cară cu un armăsar tânăr butuci din pădure. "Doamne-ajută şi dumneavoastră, oameni buni, merge, treâ să meargă", răspunde omul, bucuros de vorbă şi de oameni prietenoşi.
Trecem prin satele Slătioara, Buda, Râşca Mare, Râşcuţa, aşezări umane liniştite, cu case îngrijite şi oameni care încă mai dau bineţe străinilor.
Odată ajunşi în Poiana lui Ion, aerul devine tot mai ozonat, sănătate curată. Inima tresaltă la auzul cântecelor păsărilor şi la minunăţia verde de arbori care ţâşnesc spre cer în toată splendoarea lor. Mers susţinut prin pădure, mai bine de trei ore. Picioarele încep să dea semne de oboseală. Caută tot mai des popasurile. Îşi găsesc odihna într-un zăvoi de la graniţa între judeţele Suceava şi Neamţ. De aici nu mai e mult şi ajungem spre seară la Schitul Icoana Nouă, care aparţine Mănăstirii Neamţ. Suntem purtaţi cu ospitalitate de părintele Calistrat în trapeză, mai apoi în arhondaric.
A doua zi de pelerinaj
Toată noaptea a plouat ca din cofă, cu tunete, aşa că suntem nevoiţi să amânăm cu o oră plecarea de la Icoană. Hotărâţi, la ora şase dimineaţa luăm cărarea Neamţului sau a Mănăstirii Mari, cum îi spun oamenii, prin perdeaua de ploaie trasă peste cerul înnorat.
"Ehee, asta nu-i ploaie, în alţi ani ne-a prins ploaia mare, de eram uzi şi sub limbă!", spune amuzat nenea Toader, care păşeşte cu spor, sprijinindu-se pe alocuri de cârja sa din lemn de brad, de care se ajută pe aceste drumuri de vreo 15 ani şi pe care o are de la un călugăr, Demostene, de la Mănăstirea Râşca.
"Cârja o să i-o dau celui care va merge pe drumurile astea, după ce eu n-oi mai putea", lămureşte nenea Ştefănoaia, cu ochii la tinerii care îl urmează.
Picioarele, împovărate de greutatea rucsacurilor şi a oboselii acumulate cu o zi înainte, calcă la întâmplare prin bălţi, bolovani, rădăcini de copaci. Seniorii merg în faţă, ca nişte deschizători de drumuri experimentaţi ce sunt, iar juniorii îi urmează, în linia a doua, tăcuţi. Sunt încurajaţi părinteşte să ţină drumul drept, la fel ca în viaţă, iar ei se conformează şi răspund cu zâmbete largi. Ascultă poveştile celor mai în vârstă cu luare-aminte. De îndată ce grupul trece pe lângă ceea ce a fost odată cabana de vânătoare a lui Ceauşescu, amintirile despre perioada comunismului încep să curgă, asemenea pârâului Nemţişor, umflat de ploi, pe care îl traversăm pe un pod şubrezit de timp. Meşter într-ale vorbei este nenea Gică, intelectualul grupului, care stăpâneşte noţiuni solide de cultură generală, inclusiv din Biblie şi Pateric.
"Unde eşti singur nu este biserică. Biserica trebuie să fie doi. Comuniune. Sfânta Liturghie nici îngerii în cer nu o slujesc. Singurii, pe pământ, sunt preoţii. Deci, preoţii pe pământ sunt mai mari decât îngerii", arată intelectualul, cu băţul ridicat spre cer în semn de luare-aminte.
"Măicuţa Domnului merge pe jos cu noi, nu suntem singuri"
Mănăstirea Neamţ ne primeşte binevoitoare, cu porţile deschise, mai ales că este zi de duminică. Smeriţi şi cuminţi, pelerinii mei stau la slujbă "la Bătrâni", în biserica mică, fostă bolniţă, unde se roagă călugării ajunşi la apusul zilelor.
Ultimii nori de ploaie se răzbună peste Neamţ, cât timp stăm la masa de prânz, într-un chioşc improvizat din apropierea mănăstirii. După masă, plecăm spre Schitul Pocrov, prin pădure. Ne dau bătăi de cap urcuşurile abrupte şi lutul înmuiat, prins de încălţări, ca şi cum ar vrea să ne abată din drum, să renunţăm. Patru kilometri mergem prin locuri de o rară frumuseţe până ajungem în poiana de sub poalele muntelui Chiriacu, în faţa Pocrovului, construit în anul 1714 de Sfântul Ierarh Pahomie şi ucenicii săi: Sofronie, Mardarie, Lazăr, Dosoftei şi Ioanichie. Oamenii se arată interesaţi de istoria schitului închinat Mănăstirii Neamţ, de viaţa călugărilor din acest loc împăcat cu liniştea şi frumuseţea pură a naturii, imediat ce în pragul bisericii apare un monah tânăr care, cu multă răbdare, răspunde la toate întrebările. După ce lasă pomelnice, lumânări aprinse şi bucheţele de rugi stăruitoare în faţa icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni, oamenii îşi iau din nou poverile în spate şi pornesc la drum. "Hai, la Rai", îndeamnă Toader Ştefănoaia, respiraţia părintelui Cleopa, cel care i-a fost mentor şi sfătuitor ani la rând. Nici o amintire fără părintele Cleopa: "Cât oi putea, mă ţin de drumurile aistea şi nu mă las. Părintele Cleopa m-o învăţat să umblu cărările. Măicuţa Domnului merge pe jos cu noi, nu suntem singuri. Asta îmi este ultima dorinţă: să nu ajung în fundul iadului. În Rai, dacă se poate, chiar şi la o margine". Un colţişor din grădina împărătească în care să-şi odihnească sufletele, asta îşi doresc toţi cei care îşi potrivesc paşii în urmele sale lăsate în covorul de frunze ruginii dintr-o pădure de foioase care ne azvârle în satul Leghin. Afişele electorale atrag comentariile drumeţilor, iar pe la porţi oamenii dezbat acelaşi subiect. Nenea Petrea spune: "Omul este fericit când mănâncă din sudoarea frunţii lui şi îşi ţine familia la un loc, în cinste. Munca e a doua rugăciune. Dacă nu poţi face bine, măcar nu face rău". Toader Ştefănoaia adaugă: "Viaţa e frumoasă, dar să-ţi vezi de treaba ta. Eşti dator să nu iei munca altuia, să nu spui minciuni cuiva, să nu dai în cap, să nu vorbeşti de rău un om".
"Ce loc frumos şi câtă linişte!"
În capătul satului, Ozana "cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul" nu pare prea încântată de oaspeţi. Îşi izbeşte de bolovani valurile tulburi, huind. Pe malul celălalt, o cireadă de vaci paşte în voie, sub ochii unui flăcău înalt şi uscăţiv, care ne priveşte cu gura căscată în timp ce trecem apa mare.
Ne îngânăm cu drumul până intrăm într-o pădure în care ne învăluie miresme de salcâm.
Nu te mai saturi de atâta frumuseţe… Nici un loc nu seamănă cu altul. Fiecare impresionează într-un fel aparte. Ne orientăm după firul apei Săscuţa şi arborii scrijeliţi de pelerini cu ani din urmă ca să ajungem într-un luminiş. De acolo, un drum forestier, ca o cocoaşă, urcă până la Schitul Nifon, închinat Mănăstirii Secu. Egumenul sfântului lăcaş, protosinghelul Veniamin Movileanu, este bucuros de oaspeţi. Vorbeşte cu oamenii, le oferă câte un acatist şi o iconiţă şi, asemenea unui tată, întreabă dacă au mâncat şi dacă nu au nevoie de un pat unde să-şi culce capul. "Mai avem drum mult, părinte. Mulţumim pentru toate. Până se lasă noaptea, trebuie să ajungem la Sihăstria", lămureşte nenea Gică.
"Ce loc frumos şi câtă linişte! Nu ştiu dacă ar fi cineva căruia să nu-i placă să stea aici", spune Teodora, cu ochii plini de lumină. "Eu am picioarele varză murată", atenţionează Alina, verişoara Teodorei, şi un val de râsete se propagă cu ecou în pădure.
Chiar dacă drumul pare din ce în ce mai greu, nimeni nu abandonează şi nici nu se plânge. Ceva sau cineva ne dă putere. Este surprinzătoare voinţa omului, mai ales atunci când îşi doreşte cu toată fiinţa lui să înfăptuiască un lucru bun. După vreo trei ceasuri de mers, ajungem la Mănăstirea Secu. Tocmai a început slujbei Vecerniei. În biserică, câţiva călugări şi toţi atâţia credincioşi. Un monah cu barbă mare, albă se interesează cine sunt oamenii care au intrat desculţi în sfântul lăcaş, ca să nu murdărească cu încălţările înnoroiate covoarele, şi se închină cu atâta evlavie la icoane. Măreşte ochii când află distanţele parcurse şi îşi continuă rugăciunea, numărând boabele metanierului din mâna dreaptă.
"Când ajung la Sihăstria, parcă stau de vorbă cu părintele Cleopa"
De aici până la Sihăstria părintelui Cleopa am mers mai bine de două ore. Cu cât ne apropiem de mănăstire, amintirile oamenilor despre prietenul sfinţilor sunt rostite cu voce tare parcă să audă toată suflarea, munţii şi pădurile care ne ies în cale.
"Părintele ne aştepta întotdeauna în cerdacul lui. "Vin mălinarii, măi. Vine Toader de la Mălini şi îi fugăreşte gheţii", aşa zicea părintele, care ne primea întotdeauna ca un tată, mânca cu noi în trapeză, iar la miezul nopţii făcea Sfântul Maslu. Era plină biserica şi nu simţeam oboseala", deapănă firul vremurilor de altădată nenea Gică.
"Când ajung la Sihăstria, parcă stau de vorbă cu părintele", spune emoţionat nenea Toader.
Cu ultimele puteri, ajungem cu bine la Sihăstria, care ne primeşte cu grădinile ei îngrijite, cu flori şi lilieci de toate culorile, înfloriţi şi înmiresmaţi. Atraşi de cântecele din biserica mare, ca de susurul unui izvor pe vreme de arşiţă, stăm la slujbă până târziu în noapte. Stelele s-au cocoţat deja pe cer, iar greierii încep să cânte. Oamenii nu au linişte până nu aud un cuvânt de învăţătură şi nu primesc binecuvântare de la părintele protosinghel Nifon Burlacu, pe care îl cunosc de multă vreme. Monahul ne primeşte în chilia lui micuţă şi modestă în care a stat prima dată părintele Cleopa când a venit la Sihăstria. Aproape de miezul nopţii, picioarele obosite, pline de băşici caută paturile tari din chilii. E nevoie de odihnă, mai ales că a doua zi ne trezim la ora 5:00, ca să prindem slujba de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena la Mănăstirea Sihla.
(Va urma)
