Preotul Constantin Mardare locuieşte într-o casă aflată în imediata apropiere a sălii de spectacole „Ateneu“ a Filarmonicii „Mihail Jora“ din Bacău. Ajuns la vârsta la care oamenilor nu le rămâne nimic mai folositor decât gândul la Dumnezeu, preotul Mardare îşi petrece viaţa în rugăciune, gândindu-se la cei dragi ai săi care s-au mutat la cele veşnice. Câteodată mai vine la Biserica „Precista“, în care a slujit vreme de decenii. Vocea-i nu mai este atât de răsunătoare, ca-n anii din urmă, însă calmul şi blândeţea sa pe care le-a arătat de-a lungul timpului în relaţiile cu oamenii s-au păstrat intacte.
S-a născut la 11 februarie 1922, în satul Şerbeşti, într-o familie numerosă, aşa cum erau mai toate casele creştinilor moldoveni din acele vremuri. Povestindu-ne despre perioada copilăriei, preotul Constantin Mardare pare a nu fi uitat nimic din cele care i-au trecut pe dinaintea ochilor. A avut, aşa cum ne-a mărturisit, o copilărie frumoasă, sinceră, pe care mulţi din generaţia actuală o regăsesc doar în cărţile bunicilor. Aşa cum avea să ne mărturisească, încă de la vârsta când a început să dezlege tainele buchiilor, s-a simţit atras de biserică, fapt datorat în mare măsură preotului satului. „Ţineam mult la preotul nostru, pe care îl chema Gheorghe Creţu. Mă duceam în fiecare zi de sărbătoare, înainte de începutul slujbei, şi îl ajutam să tragă clopotele. Îmi plăcea să bat şi toaca. Apoi, cu timpul, încet, a început să-mi placă şi cântarea bisericească. M-am ataşat de dascălii care dădeau răspunsurile de la strană. Părintele Creţu avea o voce deosebită, cânta foarte frumos şi vorbea într-un mod deosebit, pe înţelesul tuturor. Predica mult, era simplu, mai ales atunci când explica oamenilor Sfânta Evanghelie. Reuşea să transmită tuturor înţelesul cuvintelor rostite de Mântuitorul Iisus Hristos“, aveam să aflăm de la părintele Mardare.
Dragostea faţă de cele sfinte nu l-au lăsat indiferent pe păstorul de suflete din Şerbeşti care, văzând râvna copilului, a început să-l scoată în faţa altarului pe cel ce avea să devină peste ceva timp parohul de la Precista. „În timpul Sfintei Liturghii, părintele Creţu mă poftea să rostesc la momentul potrivit «Crezul» şi rugăciunea domnească «Tatăl nostru». Era frumos, şi copiii mergeau împreună la biserică. De fapt, nu-mi amintesc să fi fost zi de sărbătoare în care oamenii din sat să nu meargă la sfintele slujbe“, îşi aminteşte preotul Mardare.
După ce a terminat şcoala primară, la îndemnul preotului Creţu, fără a neglija acceptul tatălui său, tânărul Constantin a fost trimis să studieze la Seminarul Teologic din Roman. A intrat al doilea pe listă din cei 32 de candidaţi. Era în anul 1934.
„Primeam învoire de a ieşi în oraş doar duminica“
Au urmat opt ani de şcoală în adevăratul sens al cuvîntului, cu educaţie şi program de studiu care ar părea unui tânăr din ziua de astăzi un adevărat regim de detenţie. „Îmi primii doi ani îmi era puţin frică. Abia aşteptam să vină tata de acasă, să mai stăm de vorbă. Nu am avut ce face şi, încet, m-am obişnuit cu noua viaţă. Primeam învoire de a ieşi în oraş doar duminica, după-amiază. Ieşeam un grup de colegi, fie la cofetărie, fie la o îngheţată. Nu toţi elevii beneficiau de această libertate săptămânală. Celor prinşi că făceau obrăznicii li se impuneau interdicţii ce durau zile. Acestea presupuneau, după caz, inclusiv interzicerea dreptului de a ieşi la plimbare în oraş. Câteodată, spre exemplu, ne mai luam la harţă şi, dacă ne prindea pedagogul, o încurcam: adio oraş“, ne spune preotul Mardare.
Rupţi de lume şi de plăcerile ei, tinerii seminarişti s-au acomodat unii cu alţii, trăind ca într-o adevărată familie. „Când venea unul dintre părinţi cu pachet de acasă, ne adunam toţi şi gustam câte puţin din mâncare. Nu exista unul să nu dăruiască şi colegilor sau să nu primească, după caz, de la ceialalţi“, continuă părintele.
În privinţa relaţiilor tinerilor din perioada interbelică cu fetele, acestea nu se puteau compara cu cele de acum. „Eram aşa de ruşinoşi! Aveam un respect deosebit faţă de fete şi colegii mai mari. Nu seamănă întru nimic cu ceea ce se vede în ziua de azi. Era o altă pedagogie. Cu fetele nu aveam decât arareori tangenţe. Şi, dacă se întâmpla să stăm de vorbă cu vreuna, nici nu ridicam capul din pământ, dară-mi-te să îndrăznim să o luăm de braţ!“.
Învăţând la o şcoală deosebită, prin organizare şi funcţionare, de celelalte şcoli din Roman, seminariştii deveneau în anumite momente din timpul anului centru de atenţie al venerabilei capitale episcopale. Unul dintre acestea era sărbătoarea Naşterii Domnului. „La serbarea de Crăciun participau toate şcolile din Roman. Fiecare clasă de seminar se pregătea pentru marea zi a creştinătăţii cu un colind şi o piesă de teatru. Erau momente deosebit de frumoase“, povesteşte cel mai bătrân preot din Bacău.
Student teolog în vreme de război
În ciuda dificultăţilor cu care se confrunta, dornic să calce pe urmele preotului din sat, Constantin şi-a continuat drumul spre întâlnirea cu Dumnezeu. Printre bubuiturile tancurilor şi şuierăturile gloanţelor din timpul celui de-al II-lea Război Mondial, Constantin Mardare a susţinut examenul de admitere la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, considerată la acea vreme cel mai bun institut teologic din România. „În anul 1942, am susţinut teza de admitere cu titlul «Cauzele răspândirii creştinismului», la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Revăd şi acum în faţa ochilor acel oraş de cultură şi civilizaţie. Cernăuţiul era extraordinar şi deţinea un palat episcopal superb. Îmi amintesc că existau în oraş, printre altele, două grădini botanice şi două grădini zoologice. N-am dispus de prea mult timp pentru a profita de farmecul acelui oraş. Din păcate, situaţia creată de cel de-al II-lea Război Mondial, ce a condus la ocuparea oraşului de către trupele ruseşti, a făcut ca facultatea să se mute la Suceava. Şi acolo am avut parte de profesori foarte buni, foarte bine pregătiţi. Îmi vin acum în minte teologii Milan Şesan, care ne-a povăţuit paşii prin Istoria Bisericii Universale, sau Cicerone Iordăchescu, care ne-a descifrat din tainele învăţăturilor Sfinţilor Părinţi la disciplina Patrologie“, îşi continuă povestea preotul băcăuan.
Majoritatea colegilor de facultate i-au murit pe front
Din nefericire, anii studenţiei tânărului Constantin nu au fost dintre cei mai frumoşi. Conflagraţia mondială ce a stins scânteia vieţii în milioane de suflete a cernut prin sita destinului, uneori nedesluşit, şi vieţile studenţilor teologi de la Suceava. Convinşi de ţelurile şi armele diabolice ale comuniştilor, distrugători de orice valori ale civilizaţiei şi culturii creştine, teologii s-au aruncat în luptă, chiar dacă nu aveau pregătirea necesară. Aşa că, majoritatea colegilor de facultate i-au murit pe front ori s-au îmbolnăvit în timp de încercau să fugă din faţa tăvălugului satanocraţiei sovietice, atunci când au înţeles că războiul fusese pierdut.
În anul 1943, Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu l-a hirotonit diacon. „M-am căsătorit în anul 1943 şi am fost hirotonit diacon de mitropolitul Nicolae Bălan, la Sibiu. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu o voce bună, m-am numărat printre diaconii de la Catedrala din Sibiu, acolo unde m-a chemat mitropolitul să slujesc. Atunci, a fost momentul când am întrerupt anul III de facultate la Suceava şi m-am înscris la Academia andreiană de la Sibiu. Din păcate, după un an, când am revenit în Moldova, nu mi s-a recunoscut anul de studiu de la Sibiu, şi am fost nevoit să fac încă o dată anul al III-lea la Facultatea de Teologie din Suceava. Am slujit în calitate de diacon 13 ani, până în anul 1957, când Episcopul Teofil Herineanu a intervenit la Departamentul de Culte şi am fost hirotonit preot pentru Biserica «Sfânta Treime» din Bacău (biserică aflată în incinta cimitirului Central)“, mai zice octogenarul băcăuan.
După cinci ani a fost mutat la ctitoria lui Alexăndrel Vodă din inima Bacăului, Biserica „Precista“, unde mai slujeşte, în calitate de preot pensionar şi în prezent. Viaţa s-a scurs, iar evenimentele din decembrie 1989, l-au găsit pe părintele Constantin tot la sfântul Altar. Cunoscător al realităţii româneşti din perspectivă sufletească, părintele crede că Biserica va continua să folosească în misiunea sa aceleaşi mijloace de două milenii: iubirea, credinţa, dreptatea, blândeţea, rugăciunea, moralitatea, filantropia.
▲
„Mulţi dintre comunişti au fost botezaţi în ascuns“
Schimbarea regimului politic din România, trecerea de la monarhie la republică populară, iar mai apoi la republică socialistă, izolarea preoţilor de restul oamenilor şi cenzura impusă cărţilor cu privire la religie şi, îndeosebi, creştinism, s-a dovedit a fi o făţărnicie. „Când s-au instaurat comuniştii la putere, am înţeles că ăsta-i mersul vremurilor. A trebuit să ardem toate cărţile de dinainte de 1945, care contraveneau regimului comunist. Evident că înainte de a le arde, le citeam“, ne-a spus preotul Mardare.
Comuniştii nu erau uniţi între ei, fiind dezbinaţi pe diferite motive, însă, deşi voiau să distrugă Biserica şi preoţii, unii dintre ei le luau apărarea slujitorilor Bisericii care, la vremea lor, i-au ajutat pe comunişti, fără a se gândi, probabil, că vremurile se vor schimba. „Mă gândesc la un caz sugestiv. Pe când era episcop militar, Partenie Ciopron, înainte de 1945, a refuzat să semneze condamnarea la moarte a lui Emil Bodnăraş. După ce orientarea politică s-a schimbat, Bodnăraş, ajuns la putere, l-a chemat pe Partenie, exilat de comunişti, şi întrebîndu-l ce doreşte, l-a aşezat episcop al Romanului, în semn de mulţumire că i-a salvat viaţa“, ne-a povestit preotul Mardare.
Preotul Constantin Mardare a demonstrat şi poate dovedi oricui că nici măcar cei care propovăduiau sus şi tare materialismul dialectic şi inexistenţa lui Dumnezeu nu credeau în cele ce spuneau, dovedindu-se a fi, pe ascuns, tot creştini. „Mulţi dintre comunişti s-au botezat în ascuns. Nu cred să fi existat vreunul care să nu fi avut un preot al lor. În schimb, dacă se botezau sau se cununau, nu erau trecuţi în registrele bisericii de teama prigoanei Securităţii. Se mai întâmpla câteodată că securiştii veneau în controale pe la biserici şi se uitau în registre, iar dacă găseau vreun membru marcant însemnat prin acte, acela risca să-şi piardă funcţia. Personal, la biserica unde am slujit eu, veneau unii dintre comunişti la ore târzii din noapte şi cereau să fie botezaţi şi cununaţi. Dar, tot aşa, nu-i treceam în registre“, îşi aminteşte părintele.
