În plini ani de război, Mitropolitul Vasile Lăzărescu gândea strategic, nu desfăşurările de forţe în ceea ce istoria recunoştea a fi cel de-al Doilea Război Mondial, ci războiul cel nevăzut, despre care vorbea cu atâta înţelepciune Sfântul Nicodim Aghioritul în scrierea omonimă, proiectând şi lucrând, de ce nu, vizionar, lucrarea şi mai ales viaţa duhovnicească a eparhiei ce-i era încredinţată spre păstorire.
Pe lângă edificiul noii catedrale episcopale, devenită mai apoi mitropolitană, emblemă nu numai a arhitecturii, cât mai ales a simţirii româneşti ortodoxe, Mitropolitul Vasile la momentul cronologic la care ne referim, episcopul a gândit şi mai apoi a hotărât înfiinţarea, sau mai degrabă reînfiinţarea, a trei vetre monahale, vremelnic desfiinţate de stăpâniri potrivnice neamului şi credinţei poporului român creştin ortodox, aflate în cuprinsul Eparhiei Timişoarei la anul 1944. Astfel că prin hotărârea Consiliului eparhial au fost redeschise mănăstirile de la Lipova, Partoş şi Cebza, vetre călugăreşti cu rezonanţă în conştiinţa bisericească şi spirituală a ortodocşilor bănăţeni.
Metoc al Mănăstirii Partoş
Într-o înştiinţare a Episcopului Vasile Lazarescu din 11 decembrie 1944, către Sincelul Iustinian Dalea, aflat la momentul acela la Bocşa-Română, se spune că „locuinţa din pădurea Girocului este liberă şi locuibilă… şi e de dorit să se aşeze acolo călugări pricepuţi în ale lemnăriei“, scopul mărturisit fiind: „Dorim aşezarea călugărilor acolo şi pentru ca să avem oameni de încredere, cari să ne ajute cu supravegherea lor la lucrările multiple ce urmează să se execute în pădurea de acolo, îndată ce împrejurările vor permite“ (Arhiva Mitropoliei Banatului). Într-o altă adresă, din 9 octombrie 1945, pe care Episcopul Vasile o trimite părintelui Iustinian Dalea, aflăm că acesta era numit „sincel misionar episcopal“, cu domiciliul stabilit la „Sfânta Mănăstire Şag“. Din cuprinsul documentului se distinge însă precizarea că Şagul era metoc al mănăstirii de la Partoş, iar Mănăstirea Săraca, împroprietărită de curând cu pădurea ce învecina metocul de la Timişeni-Şag, „din sărăcia ei, să vină în ajutorul surorei, care acum vede lumina zilei…“. Registrele cu procesele-verbale ale mănăstirii de la Partoş-Timişeni evidenţiază faptul că în primii ani de existenţă a aşezământului monahal de la Timişeni, acesta a avut statutul de metoc al Partoşului. În scurt timp, însă, acesta şi-a dobândit statutul de sine stătător, îndeosebi din pricina faptului că mănăstirea de la Partoş se afla în mijlocul satului, neavând spaţiile corespunzătoare pentru adăpostirea personalului monahal mai numeros. Iniţial, la Timişeni se afla numai o clădire, cantonul silvic cu şase camere, hol şi pivniţă. Două dintre camere au fost transformate în capelă, unde s-au oficiat slujbele până în 1972, când s-a târnosit noua biserică mănăstirească de către Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nicolae al Banatului.
Dezvoltarea patrimonială şi spirituală
Mănăstirea Timişeni a avut o dezvoltare impresionantă încă din primii ani de existenţă, chiar şi ca metoc al Partoşului. Pentru buna şi corespunzătoarea funcţionare a aşezământului, s-au ridicat în anul 1946 o clădire cu 18 încăperi pentru chilii şi ateliere, în 1947 o altă clădire ce adăpostea trapeza şi bucătăria, iar în 1950 alte clădiri pentru trebuinţele gospodăreşti. De asemenea, s-au primit spre folosinţă şi 2 hectare de teren, unde s-a amenajat grădina. Toate aceste eforturi de ctitorire s-au datorat inclusiv arhimandritului Iustinian Dalea, exarhul mănăstirilor din Eparhia Timişoarei, care a coordonat dezvoltarea atât patrimonială, cât şi spirituală a metocului de la Timişeni-Şag. Confirmarea afirmării deosebite, sub aspect gospodăresc şi duhovnicesc, a aşezământului monahal de la Timişeni o constituie procesele-verbale ale Mănăstirii Partoş-Timişeni, care, începând cu anul 1951, statornicesc şi confirmă un singur nume: Mănăstirea Timişeni (Arhiva Mitropoliei Banatului, anul 1951).
Ani de pribegie. Ani de reînnoire
Deciziile, însă, ale statului totalitar stalinist au frânt pentru o vreme cursul firesc al vieţii călugăreşti şi de la Timişeni. Între anii 1962 şi 1967, spaţiul mănăstirii a fost pus la dispoziţia Gospodăriei Agricole de Stat din Şag. În aceste împrejurări a început calvarul părinţilor şi maicilor care au pus piatra de temelie la aşezământul monahal de la Timişeni. Siliţi să plece în pribegie prin lume şi să-şi renege făgăduinţele mărturisite înaintea Sfântului Altar, „Domnul fiind de faţă“, părinţii şi maicile de la Timişeni au cunoscut şi zorii învierii ce însemna pentru ei întoarcerea la mănăstirea lor. Astfel că, din anul 1967, firul vieţii mănăstireşti se reia, şi dacă la înfiinţarea asezământului rolul de seamă l-a avut ieromonahul Iustinian Dalea, după 1967 acest rol revine duhovnicului mănăstirii, părintele Gherasim Moisescu, ambii aplicând cu tact şi înţelepciune toate îndrumările primite de la conducătorul canonic al mănăstirii, care este ierarhul locului (Arhiva Mitropoliei Banatului). În contextul reluării vieţii de obşte la Timişeni, s-au realizat îmbunătăţiri care priveau susţinerea materială a acesteia. Astfel, se introduc curentul electric şi apa curentă, sunt activate două ateliere, unul de tâmplărie şi altul de răsucit fitil pentru atelierul de lumânări al Arhiepiscopiei Timişoarei, atelierul de ţesătorie, preexistent, fiind desfiinţat. O notă inedită, obţinută din mărturiile maicilor, este faptul că în anul 1968 începe ridicarea bisericii din mijlocul curţii mănăstireşti, materialul de construcţie fiind obţinut prin demolarea şi transportul uneia din bisericile satului Gherman, din Protopopiatul Deta, unde existau două locaşuri de cult. Lucrările au durat peste trei ani, locaşul de cult fiind înzestrat cu pictura în frescă executată de profesorul Victor Jurca din Lugoj. A doua notă inedită este dată de iconostasul aceleiaşi biserici, care după mărturiile împărtăşite ar fi fost adus de la Mănăstirea „Sfânta Ana“ din Orşova, ctitorie a scriitorului Pamfil Şeicaru, transformată de autorităţile comuniste în hotel şi restaurant. Târnosirea noii zidiri s-a săvârşit la sărbătoarea hramului mănăstirii, în ziua de 29 august 1972, de către Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Dr. Nicolae Corneanu. După anul 1989, viaţa mănăstirească de la Timişeni, precum şi din întregul Patriarhiei Române, intra într-un alt curs, determinat de libertăţile religioase oferite de noul regim. În acest context se dezvolta, impresionant de-a dreptul, obştea de vieţuitoare, impunând şi lucrări de extindere şi înzestrare pentru adăpostirea şi întreţinerea numeroasei comunităţi. Construcţia unui corp de chilii în vecinătatea bisericii s-a dovedit insuficientă, motiv pentru care, după anul 2002, s-au demarat lucrările de construcţie la o biserică mai în-căpătoare, un corp de chilii şi trapeze cu bucătărie, care să sa-tisfacă nevoile unui aşezământ monahal aflat în dezvoltare şi implicit în linia întâi a lucrării pastoral-misionare a Bisericii, prin aşezarea în proximitatea oraşului Timişoara. Noua ctitorie a fost consacrată şi integrată în ritmul vieţii liturgice mănăstireşti odată cu târnosirea bisericii mari de către Preasfinţitul Părinte Paisie Lugojanul, Epis-cop-vicar al Arhiepiscopiei Timi-şoarei, la aceeaşi sărbătoare a mănăstirii, 29 august, de astă dată în 2012.
Momentul de bilanţ ce ni-l oferă împlinirea a 70 de ani de viaţă călugărească în pământul Timişenilor ne îndeamnă să ne îndreptăm gândul către cei care s-au ostenit, atât întru zidire pământească, cât mai ales întru zidire cerească. Chiar dacă timpul parcurs este relativ scurt, în comparaţie cu marile şi vechile vetre monahale din ţara noastră, mănăstirea de la Timişeni are prisositoare mărturii de trăire şi luptă creştină şi călugărească, spre slava lui Dum-nezeu şi mântuirea tuturor. Chipurile părinţilor duhovnici şi ale maicilor vieţuitoare în acest stup de albine duhovniceşti au rămas vii în conştiinţa călugărilor şi a creştinilor care au cunoscut mănăstirea de la Timişeni. Fie că pomenim pe întâiul îndrumător al aşezământului monahal, arhimandritul Iustinian Dalea, neobosit luptător pentru întărirea vieţii monahale în Banat, sau pe duhovnicii de suflet care au fost părinţii Gherasim Moisescu şi Valerian Jic, alături de mărturisitorul pentru credinţă şi neam, părintele Ioan Negruţiu, pe stavrofora Elefteria Fiscu, stareţa pentru mulţi ani a mănăstirii, toţi au reprezentat pietrele care au zidit şi zidesc edificiul duhovnicesc al lavrei de la Timişeni. Tuturor, la acest ceas aniversar, le adresăm acest pios omagiu, un gând de mulţumire şi o rugăciune ca Domnul Cel Înviat din morţi să le facă odihnă veşnică şi părtăşie Luminii celei neînserate!
