De fiecare dată când ne plecăm capetele la rugăciune într-o biserică sau mănăstire, ne bucurăm de intensitatea momentului. Rareori avem curiozitatea să aflăm câţi oameni au trudit în arşiţă sau ploi, pentru ca noi să ne găsim liniştea, sau cine este acela care a coordonat planurile construirii lăcaşului. Pe unul dintre aceştia, renumit în toată ţara pentru meşteşugul aparte de a înălţa ziduri trainice spre cer, l-am cunoscut de curând, undeva prin munţii Bucovinei. Meşterul Petre Ciornei construieşte biserici de la 28 de ani. Nu a făcut o şcoală de specialitate şi nici n-a urmat cursuri de perfecţionare. A învăţat meşteşugul mai mult de unul singur şi s-a perfecţionat în timp, astfel încât astăzi este ctitorul a 82 de biserici, răspândite în toată ţara. I-a plăcut meseria, care l-a adus, spune el, „mai aproape de Dumnezeu“. Este mulţumit cu ceea ce a realizat în viaţa lui şi liniştit, la cei 82 de ani, că şi-a îndeplinit rolul pe pământ şi că nu a lăsat darul de la Cel de Sus să se risipească.
Între zidurile Mănăstirii Suceviţa e forfotă mare. Biserica a adunat laolaltă, în curtea principală, naţii diferite de oameni, care îşi vorbesc fiecare propria limbă, dar se roagă la acelaşi Dumnezeu. Sunt fascinaţi de frumuseţea aşezământului pe care îl studiază cu ochi măriţi şi cu obiective de fotografiat performante. Nimănui nu-i trece prin minte că, la câţiva paşi, într-o curte lăturalnică a mănăstirii, unde se aude zgomot de drujbă şi ciocan, coordonează lucrările unui paraclis unul dintre cei mai renumiţi ctitori de biserici de la noi din ţară, Petre Ciornei.
La cei 82 de ani ai săi împliniţi, meşterul recunoaşte că nu se mai poate urca pe schele să ridice cu palmele goale casele Cerului. Mâinile şi picioarele nu-l mai ascultă, iar de ceva vreme, de când a fost operat, inima lui nu mai suportă efort peste măsură. Aşa că preferă să-şi ia pe lângă el meşteri buni pe care să-i coordoneze, fără ca măcar să-i treacă o secundă prin minte că e cazul să se retragă, să-şi vadă liniştit de bătrâneţi. „Dacă am multe chemări, ce pot face? Eu n-am mers niciodată pe la preoţi să le intru în suflet şi să-i rog să le construiesc biserici. Ei singuri au venit la mine, au auzit de mine şi m-au chemat de câte ori au avut nevoie. Şi mie mi-e drag să lucru, că aşa sunt mai aproape de Dumnezeu. Eu de El şi El de mine. Mă vâr în ochii lui şi n-are cum să mă uite“, spune moş Petre, bucuros că are cu cine împărţi o vorbă bună.
„Nu eu construiesc; Dumnezeu, Maica Domnului fac minunea“
Stă ascuns de soare, la umbra muşcatelor cocoţate la balconul unei construcţii ridicate tot de el, nefinisată încă, dar care inspiră trăinicie şi bucură ochiul cu frumuseţea lucrului bine îndeplinit. E un om modest pe care, dacă n-ai şti nimic despre el, l-ai privi cu mare atenţie, ţi-ai da seama că principala ocupaţie a lui este legată de munca brută, susţinută de forţa braţelor şi a mâinilor. Are degetele contorsionate, schimonosite de lamele circularelor tăioase care i-au străpuns mâna stângă cu un „leţ“ (băţ) din căuşul palmei şi până la încheietura mâinii. Bătrânul vorbeşte de accidentele suferite ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat. Şi poate nici nu ar fi băgat de seamă dacă nu ar fi fost întrebat. Atât de dăruit este crezului său lăuntric, care i-a dat puterea de a construi biserici peste tot prin ţară, încât meşterul spune că nu este altceva decât dar de la Dumnezeu. Dar de sus care face deosebirea dintre oamenii aleşi şi marea masă a indivizilor. Povesteşte cum odată, cu prilejul unei construcţii, a cunoscut doi ingineri care au rămas impresionaţi de precizia şi exactitatea datelor pe care meşterul le rostea fără să le citească de pe notiţe. Le ştia pe de rost. Întrebat cum de reuşeşte să ţină totul minte, bărbatul a răspuns: „Păstrez totul cu sfinţenie în cap. Eu trebuie să ştiu toate astea ca pe Tatăl Nostru. Nici nu încape altă discuţie. Eu nu am nevoie de hârtie şi creion, creierul lucrează singur. Dar nu eu sunt cel care construieşte, Dumnezeu şi Maica Domnului sunt cei care fac minunea“.
Lucrări în toată ţara
Moş Petrea (aşa cum i se zice) a văzut toată ţara şi a străbătut-o cu lucrările sale în lung şi-n lat: din Făgăraş, în Ardeal, Satu Mare, Moldova (Piatra Neamţ, Cheile Bicazului, Pângăraţi, Viişoara, Vaduri, Burleşti, Piatra Şoimului, Vadu Moldovei, Huşi, Vaslui, Săvineşti, Iaşi, Bacău, Agapia), Bucureşti, Slobozia, Dobrogea (Tulcea, Măcin, C. A Rosseti), Copşa Mică, în Banat, la Oţelul Roşu, şi lista poate continua lejer până când numărătoarea ajunge la 82 de biserici. 82 de ani pentru moş Ciornei, 82 de biserici construite cu mâna lui.
Spune că cel mai greu i-a fost când a construit biserica din satul C.A. Rosseti, din pustiul Dobrogei. Ca să ajungă la locul unde aveau şantier, meşterul împreună cu zidarii luau trenul de la Tulcea, după care călătoreau cu vaporul pe Dunăre vreo 120 km, iar de acolo mai mergeau 20 km pe câmp, cu un tractor, şi ajungeau, în cele din urmă, la destinaţie. Petre Ciornei îşi aminteşte cât de frumoasă e biserica înălţată acolo, într-un sătuc sărac, amplasat între Dunăre şi Marea Neagră, unde se găseau mulţi bătrâni, uitaţi în pustiuri pline de nisip şi de şerpi veninoşi, spaima meşterului. Mai era acolo un izvor de apă rece, la fel de bună ca cea de acasă, din care Petrea îşi astâmpăra setea în zilele de arşiţă şi se gândea la familie cu ochii spre cer, niciodată plecaţi, că „doar de acolo vine puterea şi vlaga omului, oricât de necăjit ar fi“.
Prima ctitorie, biserica din satul în care locuieşte
Constructorul a început să practice meseria de dulgher la vârsta 28 de ani. Până atunci, a lucrat tot în costrucţii, după ani de trudă într-o fabrică de cherestea, care i-a crescut mari cei şapte copii. Acum sunt rispiţi care încotro, cu excepţia unui băiat, pe care „l-am oprit lângă mine, să-mi poarte de grijă“.
Bătrânul nu poate uita cum, înainte de a începe să construiască biserici, a avut două vise, în care i s-a arătat un „Chip drag“, pe care l-a putut vedea după ce i s-au deschis cerurile şi i-a fost desenată în faţa ochilor o cruce mare. Spune toate acestea cu ochii albaştri înlăcrimaţi, vădit emoţionat de întâmplarea care continuă să-l marcheze şi astăzi, după atâţia ani. Se opreşte din povestirea visului, pentru că nici nu ştie sigur dacă e bine să lase gura slobodă când vine vorba de aşa o minune. O spune doar pentru cei care vor să asculte şi să simtă şi ei, de unii singuri, că deasupra noastră există cu adevărat o Putere care ne veghează. Şi atât. Duce mâna la ochi şi o îndepărtează în aceeaşi secundă, ca şi cum ar vrea să alunge gândul, să nu spună mai multe.
Prima ctitorie a sa este biserica din satul lui, Valea Stânii, din judeţul Suceava. Construcţia a început în anul 1984, când vechea biserică a ars şi preotul a decis construirea alteia noi. Moş Petrea s-a apucat imediat de lucru. De-abia venise din spital şi nici cunoştinţe prea elaborate despre modul de lucru al unei asemenea construcţii complexe nu avea, doar experienţă în construcţii şi o determinare extraordinară de a construi loc de rugăciune şi reculegere consătenilor lui. Cum să rămână tocmai satul lui fără biserică? „Am luat, împreună cu preotul, decizia să construim o altă biserică, pentru că nu s-a mai putut salva nimic din cea veche. Era pe timpul comuniştilor, fiind mai greu de obţinut autorizaţie, dar am reuşit totuşi ca în scurt timp să primim acel act. Am făcut o temelie roată de jur împrejurul celei vechi, am început zidăria, şi aşa am dat drumul la lucrări. Asta a fost prima mea biserică construită. Când eram la arcurile mari pe care şade turla, un inginer de la Iaşi m-a ajutat să le îmbin. M-a întrebat cum de am avut curajul să mă apuc de o asemenea construcţie dificilă. Eu i-am zis că am hotărât aşa, pentru că mie îmi este drag să fac meseria asta“, rememorează amuzat meşterul.
„Te mai şi jertfeşti când vine vorba să construieşti o biserică“
„O biserică nu se poate construi decât cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu multă credinţă în Dânsul“, acesta este lucrul pe care constructorul de biserici îl susţine în mod repetat şi de a cărui validitate este convins.
Nu este lucru uşor şi nici la îndemâna fiecăruia să poată clădi casele Domnului. Şi Petrea Ciornei este conştient de darul oferit. Înainte de a se apuca de lucru, este literă de lege ca preotul să facă slujbă pe temelia bisericii, la care participă de fiecare dată şi Petre Ciornei şi muncitorii cu care lucrează. Salahorii şi calfele sunt aleşi în aşa fel încât să fie şi buni meseriaşi, dar şi buni creştini. Maestrul spune: „Am avut lucrări pentru care a fost nevoie chiar şi de 20 de muncitori. Eu n-am permis băutură, ţigări, înjurături sau alte cele care să fie spre scârba Celui de sus. Aşa ceva nici prin gând nu trebuie să treacă. În primul rând, eu, cel care conduceam toate lucrările, m-am păstrat în mod cinstit, în mod curat. Doar aşa m-a ajutat Dumnezeu de am ridicat atâtea biserici, fără să am prea multă şcoală. Doar patru clase am, cu două mai multe decât trenul“.
Mai departe, vorbeşte despre felul în care se construieşte o biserică, fără a divulga foarte multe: „O biserică trebuie construită cum scrie în cărţile bisericeşti. Stă scris acolo foarte clar. Mai întâi trebuie aşezată pe un teren cât mai înalt. Să fie cât mai departe de gălăgie, într-un loc cât mai retras, liniştit. Trebuie să aibă formatul crucii, cu pridvor, naos, pronaos, altar, abside în dreapta, abside în stânga. Cruci deasupra trebuie să aibă ori cinci, ori şapte, ori nouă, ori 11, niciodată crucile nu se pun cu soţ“.
Şi poate cel mai important este momentul când efectiv aduci jertă prin prezenţa ta, ca şi constructor, în timpul lucrărilor, după cum susţine şi Petre Ciornei: „Te mai şi jertfeşti când vine vorba să construieşti o biserică, mai rabzi şi foamea, mai post, mai rugăciune, furtună, ploaie, frig“. Meşterul spune că nu i s-a întâmplat niciodată să piardă vreun om sau să se rănească în timpul lucrului. Din contră, după ce au plecat şi au muncit pe cont propriu, au avut parte de necazuri, pe unii chiar i-a secerat moartea înainte de vreme. Este cazul unui bărbat, pe care moş Ciornei l-a îndrăgit mult şi care a murit după ce şi-a tăiat singur, din greşeală, piciorul cu drujba, în pădure. Bătrânul mai spune că sunt unele biserici, care, la fel ca şi Mănăstirea Argeşului, cer jertfă, şi mor oameni din accidente banale, aparent, fără explicaţie. Tălmăcirea unor asemenea întâmplări o ştie prea bine bătrânul, însă preferă să tacă, să nu vorbească de lucruri aşa mari. Totul trebuie să-şi urmeze rânduiala, aşa cum e scris. Nimic nu stă sub semnul unei pure întâmplări sau erori a destinului.
Ctitorul trist, fără de urmaşi
Lucrul acesta îl ştie foarte bine omul care a ridicat cu propriile mâini 82 de biserici, câte una pentru fiecare an împlinit, şi care nu poate să nu dea glas mâhnirii care îl chinuie de vreo câţiva ani. Nu are cui să lase mai departe meşteşugul. Cei mai mulţi renunţă la scurt timp după ce intră ucenici, fără să-şi dorească cu adevărat să înveţe. Văd doar partea financiară din toată lucrarea şi tare şi-ar dori să-i poată dobândi cu muncă puţină. Bătrânul îşi varsă necazul: „M-am necăjit să îi învăţ. Nu prea bagă în cap, nu vor să înveţe. Meseria asta e tare întrebată, e cam grea oleacă, e drept, dar nu e interesat tineretul. Degeaba le spun că o să le prindă bine pe viitor, ei se lasă în grija mea că îi ajut, că le arăt ce şi cum, sunt mulţumiţi că trece ziua şi iau banul. Care au fost oameni mai bunişori au plecat în ţări străine. Nu ştiu ce-o să se aleagă până la urmă“.
Bătrânul, ale cărui picioare l-au purtat peste tot în ţară, drept pentru care a fost mai mult musafir pe acasă decât stăpânul ei, pare împlinit cu viaţa şi munca lui. Deşi încercat de necazuri, acum fără soţia care i-a fost ani la rând sprijin, Petrea Ciornei spune că a scăpat de toate relele cu credinţă şi rugăciuni murmurate în genunchi, la icoane. Cât timp stă acasă, niciodată candela nu încetează să lumineze. Nu îşi închipuie viaţa derulându-se în alt ritm. E mulţumit că şi-a îndeplinit rolul dat aici, pe pământ. Şi multe mai tăinuieşte sub pleoapa ochilor, umbriţi de pălărie, bătrânul meşter... Mai ştie moş Petrea că atunci când va veni momentul să plece dintre cei vii, îşi va găsi loc de veci într-o pajişte verde, ca o depresiune, cu păsări cântătoare şi animale de tot soiul şi munţi de jur împrejur. O splendoare. Ştie toate acestea dintr-un vis pe care l-a avut recent, în care i s-a arătat o femeie neasemuit de frumoasă, îmbrăcată în alb, şi care i-a indicat locul respectiv ca fiind casa lui de veci. Să fi fost doar un vis? La fel ca şi dorinţa sa de a avea iarăşi 50 de ani? Ca să mai poată lucra, să se cocoaţe până la cerurile cele mari în care să înfigă cruci. „Acum tare mi-ar prinde bine să mai am 50 de ani, că ştiu că mai e de lucru cât e lumea asta de mare. Dar nu se poate. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a îngăduit până la vârsta asta“, termină cuvântarea meşterul Petre, care pune capăt cuvintelor printr-un „sfârşit“ rostit cu mâinile încrucişate şi ochii la ucenicii care îl aşteaptă să le coordoneze acţiunile, sus pe schele.
