Bucureștiul a fost cândva un oraș superb. Nu noi i-am spus Micul Paris, ci străinii care-l vizitau în perioada interbelică. Totul în Bucureștiul de atunci era fermecător, strălucitor, de calitate, de la clădiri și străzi, până la cafenele, teatre, ținuta doamnelor și domnilor. Calitatea cea mai vizibilă era eleganța. Din fericire, s-au păstrat filme și fotografii. Dar și mult mai multe obiecte decât s-ar putea crede. Cu puțin înainte de pandemie am descoperit un loc care le colecționează. Un muzeu care se numește chiar așa: „Micul Paris”.
Pe Lipscani, la nr. 41, un afiș te-ndeamnă să faci doi pași într-un pasaj perpendicular ca să vezi „poate cel mai frumos loc din Centrul Vechi”. Urci o scară al cărei perete e pavoazat cu fotografii de epocă, deschizi o ușă, declanșând un clopoțel, și te trezești teleportat în Bucureștiul primei jumătăți a secolului trecut. Mobilier, oglinzi, lămpi, perdele și draperii, rochii, pălării, costume, jobene, încălțăminte, umbrele, veselă și tacâmuri, sfeșnice, vitralii... e greu de spus ce nu este acolo.
Fondatorul muzeului, Eugen Ciocan, povestește că inițial a fost doar un studio foto pentru poze de epocă, dar, pe măsură ce a reușit să strângă atât de multe lucruri frumoase și de valoare, s-a decis să deschidă muzeul, lucru care s-a petrecut acum trei ani. „În jurul acestei mize, de a recompune ceremonialul mersului la fotograf, am tot adunat lucrușoare, până mi-am dat seama că avem o veleitate muzeală. Lucrurile acestea reflectă o epocă despre care nici un alt muzeu nu face vorbire.” Declanșatorul propriu-zis a fost apariția în zonă a Muzeului Kitsch-ului, care a mobilizat toată presa. Dacă o inițiativă interesantă, dar fără a avea o miză culturală, a stârnit atâta interes, de ce să n-o facă și un demers precum „Micul Paris”?
Și a făcut-o, dovadă că are cam o mie de vizitatori pe lună! Există oare vreun interes manifestat de către specialiști în istoria artei, istoria Bucureștiului, arhitecți, decoratori față de acest muzeu unic, care reconstituie la scară Capitala de acum un secol? Gazda noastră ne privește cu stânjeneală: nu prea. Doar câțiva, ca excepție.
„Problema este că avem un Centru Istoric disfuncțional, centrat pe mâncat și băut. Dar noi, oamenii, suntem ființe complexe, avem și alte necesități. Nu am nimic împotriva unei terase, dar, la capitolul istorie și cultură, municipalitatea nu a dezvoltat în zonă nici o politică. E o debalansare spre ne-istoric, spre acultural, care este profund nefirească”, spune fondatorul „Micului Paris”.
Din păcate, cel puțin până acum, nu există o conlucrare între un muzeu privat, cum este acesta, Muzeul de Istorie al Bucureștiului, Ministerul Culturii și Primărie. Cum ar fi, de pildă, un card de abonament cu care poți vedea, la preț redus, mai multe muzee. Lucru care există în alte capitale europene. Nu poate fi chiar așa de greu, dar... „se leagă greu maioneza asta”. Or, „dacă nu punem toți umărul, n-o să schimbăm specificul Centrului Istoric, care și-așa e chinuit, venit târziu, cu atâtea și atâtea carențe, măcar asta să funcționeze, latura lui culturală și identitară”.
În momentul acesta, muzeul are o problemă de spațiu. Exponate ar mai fi, idei sunt cu siguranță (de pildă, o zonă dedicată stradalului), dar deocamdată nu are unde să se extindă.
Până atunci, „Micul Paris” oricum nu se mulțumește să fie doar un muzeu – vii, te plimbi, te uiți, admiri. Aici se organizează multe evenimente: expoziții – moda din anii ‘20 și cea din anii ‘30 (cu implicarea soților Raluca și Valentin Partenie, colecționari și specialiști ai domeniului), imagini și obiecte legate de Centenarul României, în 2018, concerte lunare cu muzică de cameră (a cântat aici și violonistul Alexandru Tomescu), un revelion retro, un curs de istoria modei ținut de Raluca Partenie, doctorandă pe subiect, serate tematice cu dezbateri în jurul unor idei, având un moderator la mijloc și un pahar cu vin.
„Oamenii sunt doritori să mai iasă din ecranele noastre foarte inteligente, să se privească ochi în ochi și să socializeze în sensul adevărat al cuvântului.” Toate aceste evenimente vizează și aspectul cultural rafinat, dar și refacerea atmosferei unei case burgheze din perioada care a dat numele muzeului.
Și, cum suntem în mileniul trei, firește că „Micul Paris” are și o pagină de Facebook, una activă și cu idei ingenioase de promovare. Dar nu vă mulțumiți să vedeți pagina, după ce se vor ridica restricțiile impuse de epidemie, merită să mergeți să vedeți muzeul!
